Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.
De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?
Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.
Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.
„Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „– Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.
Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíi” artei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.
Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.
Nevermore 