Plecare (Răzvan Nicula)

O știu, citeam în ochii tăi, proscris,
Că tot ce-a fost nu poate fi rescris,
Îmbrățișări și lacrimi, dureri și bucurii,
Dorință și extazuri nicicând nu vor mai fi.

În ușă geamantanul te-așteaptă de plecare
Nevrând să îmi acorde cereasca îndurare,
Pe căile uitate, spre alte deziluzii,
Aruncă-n amintire prezentele iluzii.

Aș vrea măcar o dată să am puteri depline
Strivind sub talpa tare poruncile divine
Să te ucid în mine, să mi te fac strigoi,
Știind că numai astfel noi va rămâne noi.

Te du spre zări albastre, de nimenea umblate,
Alungă-mi amintirea cu sărutări sărate,
Aripile întinde-ți și zboară către nori
Pe veci pierdută mie și nevăzută-n zori.

Anunțuri

Tenebrio (XIV)

          – Cu ce ți-am greșit, spuse Amador gâfâind, să dorești să mă spinteci?!

          Gardianul răsuflă greu, dar nu răspunse.

          – Ce ți-am făcut, ție sau alor tăi, ca să îmi dorești moartea și, mai mult, să mi-o aduci bucuros în dar, ca pe un diamant prețios așezat pe o tipsie de aur?! Ți-am pus viața în primejdie? Ți-am făcut vreun rău?! Te-am amenințat cu ceva?! Te-ai temut vreodată, din cauza mea, pentru viața și pentru bunăstarea ta?!

          Tăcerea gardianului, care stătea cu privirea în pământ, îl înfierbântă și mai mult pe Amador.

          – Nu ți-am făcut niciodată niciun rău. Nu am vrut să te păgubesc cu ceva sau să îți provoc neplăceri. De ce să îți dorești să mă ucizi?! Pentru că în fiecare noapte trebuie să intri în mormântul ăsta lugubru, cu miros de oseminte putrezite, ca să mă păzești?! De cinci luni de zile vă aud blestemându-mă și dorindu-mi moartea! De ce?! Crezi că eu am ales să fiu închis aici? De ce nu îți blestemi stăpânul? De ce nu îi dorești lui moartea? De ce nu apuci pumnalul ca să te duci să îl spinteci?! Nu eu am cerut să fii pus de strajă aici, el a poruncit așa. El a dispus să îți petreci nopțile în cavoul acesta în care sute de victime au fost roase până la oase de viermele disperării! De ce nu îl pedepsești pe asupritor ci pe asuprit?!

          Pumnii lui Amador se strânseră, exprimând revolta crescândă din sufletul acestuia. Dacă paznicul ar fi îndrăznit să îl privească, cu greu ar mai fi recunoscut în el vreo urmă de omenie. Cu pupilele dilatate, cu fața albă ca varul, cu barba zbârlită, plin de sânge curs din propriile răni și din cele ale victimelor sale, cu lumina difuză a făcliilor, jucând cu umbre și sclipiri pe trupu-i slăbit de suferință, Amador părea un spirit scăpat din torturile purgatoriului. 

          Gardianul dădu să se ridice într-un genunchi dar, văzându-l pe Amador pregătindu-se să arunce înspre el pumnalul, renunță. Pe buzele însângerate ale lui Amador apăru un surâs victorios.

          – Acum nu mai vrei să te ridici? Nu mai vii să mă spinteci?!

          – Iertare, gemu gardianul.

          Amador îl privea cu o satisfacție ciudată. Făcu doi pași în direcția celui care implora cruțare, apoi, oprindu-se, întrebă:

          – Dacă m-aș fi așezat în genunchi în fața ta și te-aș fi implorat să mă cruți, ai fi făcut-o?

          Temnicierul nu răspunse.

          – Spune, ai fi făcut-o?! Glasul lui Amador se sparse, lugubru, de pereți și de tavanul scund.

          – Nu…

          – Mai tare!

          – Nu. spuse gardianul, neridicându-și privirea din pământ.

          – Mai tare! strigă dezlănțuit Amador, apropiindu-se.

          – Nu! strigă la rândul său gardianul, ridicându-și ochii plini de lacrimi și ațintindu-i în ai lui Amador.

          Ajuns lângă el, Amador îi atinse creștetul acoperit de păr lung și blond, ca o binecuvântare pe care un părinte o dă fiului său înaintea unei încercări grele. Apoi pumnalul sclipi în mâna sa și se înfipse adânc în pieptul gardianului, străpungându-i inima. Pentru o clipă Amador avu impresia că totul se învârte în jurul său. În ochii gardianului nu se mai putea vedea decât luciul înghețat al neființei. În ochii lui Amador se vedea o sclipire ciudată, feroce, plină de sete și de ură – ură față de cei care îl transformaseră într-un ucigaș cu sânge rece; și o sete necruțătoare, care nu mai putea fi stinsă decât cu sânge, cu mult sânge.

Rămas în urmă

          Rămas în urma ei îi privea silueta pierzându-se în zare, în cețurile dimineții, în alte brațe imaginare care o vor cuprinde… Când ochii lui nu mai reușiră să o vadă, fie din pricina depărtării fie din pricina tristeții, se întoarseră în interiorul lui, ca să privească, pentru ultima oară, visele, dorințele și speranțele care se legaseră indisolubil de prezența ei, de ființa ei, de zâmbetul ei…

          Nu mai avea putere decât să geamă încetișor, să îi geamă numele, printre dinții încleștați a ură – o ură care, însă, nu se putea manifesta decât împotriva lui, împotriva firii sale nebune, a încăpățânării de a se chinui. Înțelegea că începând cu acel moment se va chinui, el pe sine, cu sine, veșnic singur. Locul ocupat de ea – miezul, izvorul și totodată rezultatul acelor chinuri – nu avea voie să mai fie ocupat de altcineva.

          Privea în urma ei, către văzduhurile goale de orice umbră, goale de orice prezență, la fel de goale ca și privirea lui, iar noaptea îi învăluia pe nesimțite ochii și cugetul. Noaptea unui somn veșnic al inimii, o noapte în care nu mai era loc de altceva decât de ura binefăcătoare care să îi aducă ceea ce sperase întotdeauna: chinul absolut, chinul desăvârșit, chinul perfect, din ghearele căruia să nu mai scape nici atunci când razele unei alte lumi îi vor lumina pașii pe calea către o altă formă.

          Deși simțea cum sufletul i se prelinge din corp, lăsând în urmă-i doar o marionetă, o cârpă umplută, parcă, cu paie, numai bună să sperie acele păsări care ar fi îndrăznit să elibereze vreun tril, știa că se afla, în sfârșit, pe drumul pe care și-l alesese. Drumul care îi putea oferi visuri, trăiri, însoțitori noi, lumi nedescoperite care abia așteaptă să fie aduse la lumină… și o ură neîmpăcată față de ceea ce ar fi putut să fie. Să fie el.

          Chipul i se împietrea cu fiecare clipă care făcea ca zgomotul pașilor ei ușori să răsune în alte urechi, care o apropia de alte buze, de altă respirație… Și, în pieptu-i, sufletul începu să tremure. “Ce va fi…? Ce va fi cu ea?”. Răspunsul nu îi venea în minte, doar pieptul stătea să i se spargă, tâmplele îi pulsau îngrozitor și revolta față de sine se ridica furtunoasă, ca un val pregătit să șteargă de pe fața pământului toate plajele care i-ar sta în cale. Acolo, cândva, pe peronul unei gări unde simțise puritatea propriei ființe revărsând iubire asupra îmbrățișărilor ei, va sta altcineva. Un altcineva care nu era el. El era prea părăsit, prea uitat ca o valiză pe peronul unei alte gări. Prea ascuns printre alte bagaje absolut inutile.

          Sfredelind pământul cu privirea își duse mâna la piept și simți cum în interiorul acelui bagaj uitat, redus la tăcere, se pregătea strigarea. O strigare lipsită de forță, un murmur pierdut, o zbatere ca de furtună neputincioasă și, grăbit, un ticăit, constant, dar tot mai vlăguit, cu cât se apropia mai mult de momentul sfârșitului. Închise ochii. Trase aer în piept și așteptă, ascultând cum din interiorul său se mai auzea, din ce în ce mai slab, doar un singur lucru: tic-tac! tic-tac! 

Tenebrio (XIII)

          Amador, cu nervii întinși, abia stăpânindu-și tremurul, asculta încordat pașii grei și rari care se apropiau. Privind peretele, vedea umbra gardianului apropiindu-se, mărindu-se, devenind din ce în ce mai neagră și mai întunecată, ca aripa unei morți violente și nedorite. Sprijinise de perete, în picioare, cadavrul pe care îl cărase din celula în care fusese închis, și îl ținea strâns de guler, cu mâna stângă. Sprijinindu-l cu umărul îl împinse puțin în față, sperând să nu greșească în aproximările sale. Și speranțele i se îndepliniră. Când gardianul îi apăru în față, Amador împinse cu disperare cadavrul în direcția acestuia. Capul mortului lovi în plin fața temnicierului, trântindu-l la pământ, pe jumătate amețit, și strivindu-l sub greutatea sa.

          Cu teama pe care o dă ultima speranță, Amador sări peste cele două trupuri și fără să ezite aruncă pumnalul pe care îl ținuse în mâna dreaptă, spre locul din care venise ultimul avertisment al vocii dogite. Decizia, deși riscantă, se dovedi, ca aproape de fiecare dată, foarte bună. Gardianul, un individ mătăhălos, nu foarte înalt dar solid, se prăbuși horcăind, cu pieptul străpuns de lama rece a pumnalului.

          Abia atunci Amador ezită puțin. Niciunul dintre cei doi gardieni nu era mort. Cel pe care îl izbise cu cadavrul părea inconștient, iar celălalt, deși lovit mortal, era foarte aproape de cordonul pe care dacă l-ar fi tras ar fi sunat alarma. Prizonierul se afla într-o situație care îl punea în încurcătură. Acceptase, în sinea sa, să își încalce principiile și să devină un criminal. Dar această acceptare apăruse ca urmare a atentatului săvârșit asupra vieții sale. Știa că fiecare dintre cei pe care îi ucisese nu ar fi pregetat să îi ridice viața, fără a simți vreo remușcare sau vreo părere de rău. Dar, deși îi auzise pe cei doi gardieni discutând despre plăcerea de a îl omorî, nu se putea hotărî să îi ucidă. Erau căzuți la pământ, unul cu falca zdrobită, altul lovit mortal, cu o lamă rece de cuțit înfiptă în piept. Și, cu toate acestea, amândoi reprezentau un pericol pentru viața lui Amador. Acesta cântărea, cu privirea tulbure, posibilitățile. O așteptare prelungită ar fi putut să permită fiecăruia dintre gardieni să acționeze. Pe de altă parte, a ucide pe cineva care vrea și este în stare să îți facă rău înseamnă să te aperi, este o manifestare a instinctului de conservare. Dar să ucizi un om lovit, căzut la pământ, suferind?! Dacă, de fapt, niciunul dintre ei nu îi mai putea face rău? Dacă, în acest caz, morțile lor ar fi inutile? Și, oare, uciderea lor în starea aceasta, nu ar reprezenta esența imoralității, a pervertirii, a instinctului obscur animalic al omului, a setei de sânge?

          Mâna gardianului cu voce dogită se ridică spre cordonul alarmei. Amador văzu însă mișcarea și într-o fracțiune de secundă fu lângă muribund. Prinse cordonul cu o mână, ridicându-l puțin în sus, apoi, sprijinindu-și talpa pe mânerul pumnalului îl împinse cu putere în pieptul gardianului. Acesta scăpă un geamăt, horcăi și încremeni cu buzele întredeschise – ușa spre libertate a sufletului mic închis în acel înveliș pământesc. Prizonierul se aplecă și prinse mânerul pumnalului. Îl împinse încă o dată în pieptul victimei sale, îl răsuci și îl smulse din carnea caldă încă, picurând pe pământul beciului câțiva stropi de sânge.

          Ochii îi străluceau într-un fel ciudat când se întoarse, auzind mișcare în spatele său. Ultimul gardian rămas în viață reușise să se elibereze de sub povara trupului confratelui său și făcea eforturi să se ridice în picioare. Era, însă, mult prea amețit, de lovitură și de durere, și rămăsese în genunchi, încercând să își recapete forțele.

Tenebrio (XII)

          În fiecare seară, după obișnuita prelegere a lui Tenebrio cu privire la cele sfinte și la calea cea dreaptă, Amador era dat pe mâna unui călău improvizat, pentru a i se purifica trupul și sufletul prin suferință. Întotdeauna i se oferea, însă, un răgaz de cinci minute, care, deși pentru unii părea o dovadă de bunăvoință, reprezenta, de fapt, o dovadă a cruzimii pe care seniorul acelor pământuri știa să o ascundă sub forma celor mai lăudabile gesturi. În acel răgaz, nu aplecarea către căile cerului era cea care îi cuprindea sufletul lui Amador, ci nerăbdarea și chinul așteptării. Știa ce dureri fizice îl așteaptă, și nu își dorea decât să se întâmple totul cât mai repede, să treacă și acel moment teribil al zilei în care rănile nevindecate de luni întregi îi erau redeschise cu ajutorul biciului. Iar Tenebrio știa, cunoștea foarte bine modul în care gândea prizonierul său și simțea o plăcere nebună, pe care, însă, o ascundea cu abilitate.

          Acum Amador se baza pe cele cinci minute care îi erau oferite ca răgaz de gândire. De când Tenebrio părăsea subsolul castelului, lăsându-și prizonierul în grija paznicilor, trebuia să treacă acest interval de timp până când întemnițatul era luat, uneori cu forța, pentru a fi dus la locul supliciului. Timpul însă, aproape se scursese și Amador părea că nu are forța să își continue drumul către răzbunare.

          Se ridică de jos, brusc, și cântări din priviri cele trei cadavre. Apoi se apropie de cel care părea mai ușor și încercă să îl ridice. Nu reuși să îl pună pe umăr decât după a doua încercare, timpul scurs părându-i-se o veșnicie. Porni cu pași mărunți, numărați, sprijinindu-se cu o mână de zid, clătinându-se, uneori, mai mult din pricina tensiunii care pusese stăpânire pe el. Abia reușind să își stăpânească răsuflarea precipitată se opri la ultimul colț al beciului, acela în spatele căruia se auzeau vorbele tărăgănate ale ultimilor doi paznici.

          – Stăpânul nu a vrut să coboare azi, spunea unul dintre ei. Vocea sa groasă se ridică spre tavan și se sparse în cărămizile pătate de trecerea timpului, răspândindu-se în lumina difuză a făcliilor.

          – Da, am auzit că ar fi avut o criză de nervi, răspunse celălalt.

          – Ei, criză de nervi! S-o fi săturat, sărmanul, să poarte, în fiecare zi, grija netrebnicului ăstuia de prizonier. I s-o fi urât și lui să aibă de-a face cu atât îndărătnicie diavolească. Spunea că de mâine o să se căznească și mai mult…

          – De parcă nu își dă suficient interesul…

          – Da! De ce nu vine la mine, să mă pună să îl înjunghii drept în inimă, ca pe un porc ce este?! Așa l-am scăpa și pe stăpân de povara asta care îl apasă și nu am mai sta nici noi în beciul ăsta nenorocit.

          – Noroc că avem vinul ăsta care să ne țină de urât… spuse cel de-al doilea temnicier, cu o voce hârâită. Haide, să treacă prizonierul să își ispășească binemeritata soartă și după aceea ne putem împărți în voie licoarea asta minunată.

          Plescăi cu poftă, apoi se întoarse nedumerit spre celălalt.

          – Nu crezi că au trecut alea cinci minute?

          – Și eu mă gândeam, spuse cel cu voce groasă. Du-te vezi să nu se fi întâmplat ceva. Dacă ai nevoie de ajutor strigă.

          – Dacă s-a întâmplat ceva, stai liniștit… va fi o plăcere să îl spintec pe ticălosul ăsta diabolic pe care suntem obligați să îl păzim. O privire doar să îmi arunce și în secunda următoare se va trezi păzit de hoardele de draci din străfundurile iadului!

          Temnicierul cu voce hârâită porni către celula în care fusese închis Amador. Înainte să ajungă la colțul după care acesta stătea ascuns abia stăpânindu-și bătăile inimii și senzația de rău care îl cuprinsese, celălalt paznic își mai avertiză pentru ultima oară confratele.

          – Vezi, ai grijă! Suntem mai aproape de Necurat, Atotputernicul s-ar putea să nu vadă așa bine în întunericul ăsta! Apoi mormăi: sper să nu își fi băgat nimeni coada…

Versus

Nu pot spune că îmi amintesc cu deosebită plăcere zilele de școală. Pentru mine, ca să mă laud, nimeni de acolo nu a reprezentat vreun model demn de urmat și nici nu mi-a trezit aspirații de a ajunge într-un anumit fel. Printre notele foarte proaste alternate cu notele foarte bune, nu am reușit decât să dezvolt antipatie față de anumite caractere și să le apreciez, rece, pe celelalte.

Tot la rece, apreciind varianta lui Chuck Berry, nu mă pot opri să nu afirm că datorită lui muzica a cunoscut una dintre cele mai puternice și cele mai benefice revoluții. Totuși… deși deja am afirmat de mai multe ori că, în opinia mea, majoritatea coverurilor nu sunt mai reușite decât piesele originale, mă bucur că băieții de la Ac/Dc au reușit să mă contrazică. Să ascultați cu plăcere.