Cheia Nopţii

          Mi s-a strecurat în nopţile pline de simboluri, pline de înţelesuri care îmi scăpau, pe care nu mai reuşeam să le cuprind nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu dorinţa. Apoi, vrăjindu-mă cu privirea-i, cu şoapta, cu atingerea, mi-a cerut să îmi uit drumul pe care o pornisem. Şi, cu o cheie făurită din esenţe de suflet, mi-a zăvorât singurătatea, demonstrându-mi, parcă înadins, că în lume există magie.

Anunțuri

Şoaptă

          Mereu, în viaţa oricui, apare un moment în care visul nu îşi mai găseşte locul şi îşi descoperă inutilitatea. Se mai întâmplă ca un gând să moară în uitare, ca o dorinţă să se stingă, întristată şi neîndeplinită, o speranţă să pălească, şi, făcându-şi imaginar o “mea culpa”, să se declare deşartă. În acele momente ţine de noroc şi de rezistenţa la suferinţă ca lucrurile să se schimbe. Unele visuri nu mor niciodată, eventual se destramă, rămânând vii, dar purtând mereu eticheta eşecului. Se mai întâmplă, totuşi, ca vreun temerar, nemaisuportând agonia suferinţei visului, să îl regăsească în ascunzişuri de cenuşă şi, îmbrăţişându-l, să-l poarte înspre îndeplinire. Şoaptă: “noi încă trăim”!

Muzicalităţi

          Mi se mai întâmplă, rar, este adevărat, să fiu întrebat ce fel de muzică ascult. Unul dintre răspunsuri este, invariabil, “muzică”. Nu impresii, nu fiţe, nu prostii. Muzică, aceea care se simte pornită din suflet, căreia însuşi sufletul îi dă valoare. Nu vreau să mi se vorbească de subiectivitate, nu vreau să mi se dea dovezi de toleranţă şi de cultură prin invocarea lui “de gustibus”. Asemenea scuze sunt ale inepţilor, ale acelora care nesiguri pe simţirea şi pe scara lor de valori sunt capabili să admită vreo valoare a oricărei porcării pe care alţii, tâmpiţi sau răuvoitori, o încadrează într-una din categoriile artei.

          La fel de bine se poate spune că prostia este o artă, precum este şi incultura şi simţirea. Artele sunt mereu supuse subiectivităţii, deşi, dacă trebuie neapărat să fim sinceri cu noi înşine, este imposibil să nu acceptăm că valoarea adevărată a artei este dată de un numitor comun. Arta întotdeauna atinge sufletul, îl marchează, îi poate provoca strângeri, zbateri, tremururi. Ceea ce îngreţoşează, ceea ce tâmpeşte, nu este artă, asta îmi spun mereu, la fel cum îmi spun că mulţi oameni nu au suflet, doar pretind în mod mincinos că îl au.

         Subiectivism: arta are întotdeauna muzicalitatea ei. Fie că este vorba de muzică, de pictură, de îmbinări de fraze sau de sculptură, arta se identifică prin armonie. Armonia ei în sine, armonia în care se împleteşte cu sufletul pe care îl atinge, armonia cu care mângâie simţurile. Arta este ca armonia unui trup pe care l-aş strânge în braţe, flămând-venerator, căutând să îi descopăr rotunjimea ca formă perfectă. De ce simbolul perfecţiunii este cercul, nu aş putea să spun. Poate pentru că nu are asperităţi? Pentru că nu are colţuri? Poate pentru că aşa este şi sufletul? Sufletul acela în mijlocul căruia adorm în fiecare noapte, ascultându-i muzicalitatea şoaptei. Noi avem multe feluri de muzică, muzicalităţi care stau ascunse în noi până când sunt declanşate de tremurul primului acord al iubirii. Nu, nu ştiu dacă iubirea este o artă, dar de multe ori îmi spun că a iubi este.

Obsesii

          Uneori mă trezesc că mă roade un gol în stomac. “La naiba, îmi spun, iar îmi este foame. O să ajung un umflat care nu mai poate să meargă normal, poate doar să se rostogolească”. De parcă ar conta prea mult aspectul fizic. De fapt, contează, dar numai la femei. Eu am fost învăţat că un bărbat trebuie să fie puţin mai frumos decât dracul, lucrurile stau altfel doar în privinţa femeilor. Deşi, de prea multe ori se susţine că frumuseţea vine din interior, iar învelişul, orice ar face, orice s-ar întâmpla, nu poate decât să aştepte să se veştejească definitiv. Nu ştiu dacă este minciună sau nu, frumos sau urât, învelişul meu nu s-a ofilit, doar a mai căpătat câteva urme. Mult mai puţine ca sufletul. Chipul nu mi-a fost muşcat şi am avut grijă să nu îmi permit mie însumi nici să îl calc în picioare, nici să îl sfâşii. De aceea uneori, privindu-mă în oglindă, îmi spun că trebuie să îmi îngrijesc chipul, pentru că atâta mi-a mai rămas.

          Este o minciună, ştiu, o mărturisesc. În orice fel de suflet se naşte o pasiune, mai mult sau mai puţin bolnavă, mai mult sau mai puţin consumatoare şi autodistructivă. Am cunoscut, spre exemplu, cândva, un bărbat care purtat de disperarea neîmplinirii a încercat să se autodistrugă. Trupeşte, sufleteşte, total şi de-a dreptul, numai pentru a simţi plăcerea bolnavă a pedepsei. Nu ştiu de ce, unora dintre oameni li se asociază plăcerile bolnave. Oamenii obişnuiţi simt plăcerea în alte moduri, fie că citesc o carte (eh! cine mai citeşte?!), fie că văd un film, fie că se dedau la un act sexual mai reuşit sau mai nereuşit, mai mult sau mai puţin încărcător de conştiinţă. Am cunoscut un alt om care, fără să agonizeze, se aşezase în faţa mea şi mi-a spus zâmbind: “M-a părăsit. M-a părăsit de mult”. “Nevasta? am întrebat. Ţi-ai dat seama că femeia nu este decât o iluzie”? “Conştiinţa”, mi-a răspuns, dând a lehamite din mână. “Conştiinţa, nevasta este bine mersi atâta timp cât nu ştie”.

         Nu am fost niciodată considerat un individ inteligent, mai degrabă naiv. Naiv şi blajin, şi într-atât de stăpânit de asemenea atribute încât atunci când cineva mă scuipa în obraz îmi venea să spun “mulţumesc”. Şi eram atât de naiv şi de blând încât nu am cunoscut niciodată nici ura, nici îndârjirea, nici impulsul. Eu sunt ca boul, trebuie să mă aşez şi să rumeg înainte de a mă hotărî să înghit, dar mereu înghit. Indiferent de ce se întâmplă, există oameni într-atât de blânzi şi de naivi încât nu pot decât să înghită. Oricât ar discuta cu ei înşişi, oricât ar vedea realitatea din spatele cortinei, mereu se hotărăsc să nu mai privească acolo, să îşi pironească privirea pe scenă şi să accepte lumea aceea nenaturală. “Totul e bine când se termină cu bine” – slogan celebru şi înrădăcinat în conştiinţa publică, chiar şi în conştiinţa aceluia care a rămas fără conştiinţă. Dar unele vieţi se termină mai repede decât altele, iar altele mai târziu decât ar trebui să se întâmple. Poate de aceea apar aceste două categorii, oameni care suferă şi oameni care s-au pierdut de conştiinţa lor. Deşi, pe de altă parte, minciuna există de la facerea lumii, şi tot una este dacă fiecare se minte pe sine sau minte pe alţii.

          Am mai învăţat, în timp, că minciuna poate să fie nu adevărată, ci adevăr pur. La fel cum adevărul poate să degenereze în impresie. Spun asta doar pentru că am cunoscut şi oameni nesinceri. Că tot vorbim de nesinceritate, ca să fiu sincer, am cunoscut tot felul de oameni. Toţi urâţi şi frumoşi în felul lor, mai uşor sau mai greu de acceptat. De obicei îi alungam din preajma mea pe cei mai uşor de acceptat, pentru că ei sunt primii care pot deveni dragi. “De ce, îmi spuneam în naivitatea mea, de ce să dau altora părţi întregi din mine ajungând, Doamne fereşte!, până la uitarea de sine, când se susţine că viaţa asta este o cale de accedere, un mod de evoluţie a spiritului ca întreg, nu ca fracţionare”?!

         Poate de aceea mi s-a spus că mi-am distrus viaţa. Nu ştiu dacă puteam, dar îmi place să îmi spun că aş fi putut deveni filosof. Aş fi cunoscut pasiunea întrebării, dorul de a îi căuta răspunsul. “Cogito ergo sum” – am şi uitat ce înseamnă, folosesc expresia doar din punct de vedere stilistic, pentru că intelectual am învăţat să îmi asum neajunsurile. Poate de asta nu am devenit filosof, pentru că nu am ştiut niciodată ce întrebări să pun. Sau ce întrebări să îmi pun. La răspunsuri nici nu îndrăznesc să mă mai gândesc, deşi, fără vreo întrebare, majoritatea răspunsurilor sunt nule şi neavenite. Ce exprimare! Sunt răspunsuri care vin fără să fie vreodată cerute prin vreo întrebare, poate asta mi-a fost greu să învăţ. Sau poate altceva – recunosc, sunt multe lucruri, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ.

          Poate de aceea am ales să mă joc, uneori, cu cuvintele. Cuvintele sunt minciună, sunt denaturare, sunt o perdea care poate să ascundă orice ar fi de ascuns. Cuvântul poate să ascundă sufletul, trăirea, sentimentul, fapta. Cuvântul poate să ascundă mereu adevărul, deşi nu de puţine ori, fiind trădător, într-un final îl lasă să iasă la suprafaţă. Cuvântul este, însă, estetică. Nu estetică a vreunei fraze, cui îi pasă de eleganţa exprimării?! Estetică a disimulării, mai degrabă, estetică a naşterii adevărurilor, a personalităţilor, a lumii. Sau a lumilor. Am învăţat că un cuvânt, un singur cuvânt, poate să dea naştere unei lumi întregi. Cel puţin unei lumi… Am învăţat că un cuvânt poate să schimbe; oameni, decizii, caractere, viitoruri, destine. Am învăţat că un cuvânt poate să doară şi să provoace suferinţă, deşi singurul lucru pe care mi-l mai amintesc dintr-o activitate culturalizatoare pe care nu o practic, este ceea ce spunea Platon: cuvântul câine nu muşcă. Deşi, pe de altă parte, este posibil ca un cuvânt să muşte mai rău decât un câine. Nu, de fapt, un cuvânt poate să sfâşie.

         Adevărul este că unui om care are cuvinte nu ar trebui să îi pese dacă sfâşie sau nu. În definitiv viaţa este un puzzle, şi orice propoziţie sau frază este o frântură din el. Cuvântul nu trebuie decât să îşi găsească locul său, în fraza în care trebuie, în viaţa în care trebuie. Chiar dacă sfâşie. Am mai învăţat că de multe ori omul cu cuvintele este cel mai sfâşiat dintre toţi. Asta pentru că orice cuvânt se cere eliberat, se cere născut, îşi cere forma fizică, dreptul la viaţă. De prea multe ori un cuvânt poate să fie mai important, mai decisiv, mai hotărâtor decât un om. Oamenii vin şi pleacă, cu sau fără urme, dar cuvintele strigă. Se strigă. Şi, odată ce un nenorocit apucă să scrie unul, auzind chemarea, îl va scrie şi pe al doilea. Apoi pe al treilea, pe al patrulea, pe al zecelea, până când înţelege că nu el este cel care scrie, că lucrurile s-au inversat, că de fapt cuvintele îl scriu pe el, îl generează şi îl re-crează. Atunci, indiferent dacă o are sau nu pe aceea omenească, omul descoperă conştiinţa cuvântului. Din acel punct cuvântul nu mai rămâne la stadiul simplist, devine scris. Şi scrisul se manifestă ca tortură, ca dezmembrare de personalitate, ca obsesie, ca fetiş, ca sfâşiere, ca distrugere şi autodistrugere. Şi nu ştiu cum – dar voi spune, poate atunci când îmi voi da seama, în propria sfâşiere a individului, scrisul cuvântului devine fanatism.

          Mi-am amintit… din câţi oameni am cunoscut, au fost două persoane, doar două, care m-au înţeles. “Tu nu scrii pentru că îţi place, nu scrii de drag. Tu o faci pentru că nu mai poţi trăi fără să o faci. ”

Amalgam

          Diferenţa dintre a batjocori şi a fi batjocorit nu este aşa mare cum cred unii. În realitate nu este nicio diferenţă, este doar un mod mai mult sau mai puţin triumfător de a privi lucrurile. Batjocoritul, orice ar face, este cel care se află în genunchi, indiferent că se umileşte sau că îşi suportă soarta cu stoicism. Despre el nu sunt multe de spus, învingătorii fac istoria, nu învinşii. Învinşii devin doar un număr, o statistică, mase amorfe care nu mai interesează pe nimeni, doar pe un eventual nebun care îşi poate închipui că poate să salveze lumea de la pieire. Doar că şi pieirea aceasta are mai multe forme, într-un fel sau altul toţi pierim, mai mult sau mai puţin, fie fizic, fie ca ideal, important este să ne evităm convulsiile.

          Revenind la învingători, trebuie spus că ei pot orice. Pot să modifice adevărul, să îl denatureze, să îl transforme şi să îl impună pe al lor propriu. Adevărul mereu a avut mai multe feţe, iar mincinoşii, adevăraţii mincinoşi, nu au avut de făcut decât efortul de a îi prezenta faţa frumoasă. Adevărul este ca un fel de mlaştină, pe care un personaj priceput îl poate înflori cu flori albe de nufăr, ascunzând priceput mocirla care abia aşteaptă să înghită. Am cunoscut şi asemenea oameni – oameni mlaştini, aşa le spun, care pătează prin vorbe orice noţiune pe care o susţin, care dinamitează prin fapte ceea ce susţin că au mai curat.

          Îmi este cât se poate de dragă exprimarea “iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”. La fel de dragă precum o alta, englezească de data aceasta, “he who lives by the sword will die by the sword”. Universul are legile lui, regulile lui, ciclurile lui, iar învingătorii se pot prăbuşi într-o clipă, devenind învinşi. Batjocoritorul devine, la rândul său, batjocorit, pentru că mereu se va întâmpla ca acela mai puternic să fie provocat de un altul – foamea de putere, dorinţa, sunt imbolduri imposibil de reţinut, şi întotdeauna cel care ajunge în vârf nu mai are de făcut altceva decât să se teamă pentru poziţia pe care o deţine. În definitiv, însăşi înfrângerea este o batjocură, ţine numai de învingător să o acutizeze sau doar să o administreze. Dar natura umană este crudă, iar acela care obţine ceea ce şi-a dorit să obţină nu se va mulţumi cu atât, îşi va proclama victoria, o va face cunoscută şi va lovi în cel aflat sub piciorul său. Asta este natura umană, pe care nu o poate contesta decât un imbecil sau un om fără creier. Deşi, la fel de adevărat, oamenii cu creier chiar dacă nu ştiu să îşi asume înfrângerile ştiu să le transforme în victorii, nu asupra altora ci asupra lor înşile. Este ca în iubire, sunt unii care odată obţinând ceea ce au dorit pornesc mai departe, căutându-şi alte războaie, alte victime, alte victorii. Ceilalţi, cei rămaşi în spate, se pot mulţumi doar să se victimizeze şi să arunce cu ocări asupra învingătorului coborându-se şi mai mult în mocirla agoniei. Sau… sau pot doar să clipească rar refuzând să zacă, refuzând să se încovoaie, alegând drumuri noi care îi pot purta, într-un final, către propria victorie. Nu asupra altora, ci asupra lor. Am cunoscut cândva un om care îşi propusese ca obiectiv singurătatea. Nu ştiu ce îl mutilase într-o asemenea măsură, nici nu m-a interesat. Nu am admirat niciodată însingurarea şi nu mi-am dorit-o. Sunt animal social până în măduva oaselor, iar pustnicia nu mi se potriveşte. Pustnicia presupune renunţare, delimitare, ucidere a unei anumite părţi din fiecare, iar eu mi-am propus nu să mă ucid, ci să trăiesc. Dar alţii… alţii îşi caută singurătatea cu lumânarea, dorind-o, refuzându-şi plăcerile vieţii care este şi aşa prea scurtă. Plăcerile vieţii – plăcerile vieţii ţin, bineînţeles, de individ, de natura lui, de propria scară de valori, de educaţie. Mi-am amintit! Mi-am amintit, dar nu voi spune aici… Plăcerile vieţii constă într-o anumită măsură din amintiri. Amintirea este singura modalitate de a păstra un echilibru, un fel de balanţă, o unitate de măsură: “Ce am fost şi ce am ajuns” – dacă nu ştiţi, credeţi-mă, aşa îşi va spune orice batjocorit privindu-se în oglindă.

        Iată-mă ajungând din nou la batjocorit. Batjocoritul trebuie să se ridice. Să se resemneze cu înfrângerea şi să şi-o asume. Să îşi scuture orgoliile terfelite, sentimentele călcate în picioare, planurile, dorinţele, visele. După batjocorire începe întotdeauna un nou ciclu, o nouă viaţă, în care ţine de fiecare cât permite să i se cicatrizeze rănile. Ce nebuni aceia care afirmă că o rană nu se poate închide niciodată! Nu numai că se poate închide, dar se şi poate vindeca. Trebuie doar lăsată în pace… Poate rănile mereu redeschise sunt singura batjocorire adevărată, unul din puţinele atentate ale omului asupra propriei persoane. Poate… Dar cine sunt eu ca să îmi dau cu părerea?!

De duminică

        Într-o zi, jucându-mă de-a zborul prin ceruri, am întâlnit un om care duhnea a religie. Nu ştia nici ce este Soarele, nici ce este Ploaia, nici ce este Norul, nici ce este Toamna. Toamna aceasta care mă îmbrăţişează suavă şi mişcătoare, deloc inertă ca vara, deloc îngheţată şi muşcătoare ca iarna. Şi nu ştia, omul acela, acela care mirosea puternic  a religie, nici ce este Vântul, nici ce este Sentimentul, nici ce este Iubirea, nici ce este Prietenia. El, spre deosebire de mine, nu avea decât un singur Idol.

        Duminică suportabilă.