Anticipare

          Ce ziceam?! Cred că era ceva despre nopţi întunecoase care vin să acopere… Ce să acopere?! Monştrii de multe ori se potrivesc mai bine zilei decât nopţii. Astăzi,însă, nu. Cine ştie ce noapte ne aşteaptă!

Anunțuri

Nocturn

          Într-o noapte, una adâncă şi goală, în care umbrele dansau în zadar pe pereţi, mi s-a strecurat în suflet o spaimă. Ce legătură avea ea cu mine nu ştiu nici acum, cred că în mod inconştient am păstrat în minte o vorbă pe care am auzit-o nici nu mai ştiu de la cine: „vin nopţi întunecate”. De ce mi-am amintit de ea, habar nu aveam, aşa cum nu am habar nici acum. „Nopţi întunecate” poate însemna multe, şi nu este neapărat ca o asemenea prevestire să fie de rău. Încercând să îmi uit gândul am căutat să îmi concentrez atenţia pe o umbră care părea că mai mult vrea să se ascundă decât să danseze. Nu ştiu dacă mă înfiorase ea sau mă înfiorasem eu privind-o, doar am încercat să o reţin cumva distinct de altele. Nu mai ţin minte unde – sau poate nu vreau să recunosc că ştiu – spusesem că oamenii îşi poartă mereu umbrele, deşi se poate întâmpla, cumva, să se ajungă în cealaltă situaţie, în care umbrele îşi poartă oamenii.

          Nu ştiu ce se întâmplase între mine şi umbra asta a mea, de ce o alesesem pe ea, poate pentru că era mai puţin schimonosită ca mine. Poate pentru că m-a intrigat, ea nu voia să danseze, nu voia să se contorsioneze ca altele, celelalte, pe un perete alb pe care ar fi semănat cu portretul unui blestem. Neavând habar de nimic, doar privind întunericul acolo unde ar fi trebuit să mă conţină, cred că într-o anume stare de inconştienţă i-am şoptit: Ştii care este avantajul singurătăţii? Că te poate face să urli”. Cam aşa este, întrebaţi-i pe cei care ştiu dacă nu îi credeţi pe cei care îşi imaginează. Singurătatea te poate face să urlii, aşa cum lupii urlă la lună, aşa cum stelele urlă licărit în necuprinsul nopţilor, aşa cum instinctul meu urla la ea, la umbră, aşa cum cel mai singur dintre oameni urlă către sine fără puterea de a se mai auzi. Şi m-am gândit la o noapte viforoasă de iarnă, în care omătul să foşnească fulg cu fulg coborând din cer. Şi acela, foşnitul care parcă zgârie văzduhul, e un urlet… Strigătele din noapte sunt altfel, şi nu toate lugubre. În al meu era dorinţă de-a mă părăsi pe mine, de a deveni un fulg de nea căzut ca lacrimă pe sânul cald al Lumii, învelit în albastrul intens al cerului. Şi dacă e adevărat că vin nopţi întunecoase, în ele se poate striga cel mai bine!

Ca un drept la nebunie

          Îmi rămăsesem dator, de la o vreme, cu nişte gânduri pe care nu am vrut să mi le mai asum. Prea multă gândire strică, iar cine gândeşte prea mult în loc să acţioneze s-ar putea să rămână doar cu ideea a „ce ar fi fost dacă”.

          Nu m-am considerat niciodată om de acţiune – în niciun caz vreun Van Damme, dar nici de idee – şi aici, ca să se umple locul gol, poate oricine să aleagă cu ce nume completează. Dar chiar şi cu asemenea lipsuri, m-am simţit de cele mai multe ori om, şi chiar ajunsesem să mă mândresc cu lucrul ăsta. Înainte de orice altceva, să fii om – şi îmi spuneam, în nopţi târzii în care îmi îmbrăţişam visele: „mare minune şi asta”!

          Până când, cumva (cui îi mai pasă în ce circumstanţe!), am ajuns la concluzia că a fi om este o nedreptate care mi s-a făcut. Nu ştiu de către cine; de Ceruri, de vreun dumnezeu, de vreo ursitoare care avea chef să râdă pe seama cuiva. Cred că de-asta, cu siguranţă de-asta m-am născut om! Cumva, spuneam, am înţeles că dintre toate vieţuitoarele omul este lipsit de anualitate. Ce înseamnă aşa ceva, să nu mă întrebe nimeni. Dar să luăm un exemplu: unui cerb i se poate aproxima vârsta în funcţie de ramurile pe care le are deasupra capului – cu cât mai solide şi mai impunătoare, cu atât este mai în vârstă şi mai experimentat. Asemenea exemple ar putea continua, dar nu este momentul şi nici locul pentru aşa ceva. Omului, în schimb, anualitatea nu i se poate determina din aspectul fizic. Coarne cerbeşti nu au nici măcar încornoraţii, şi chiar dacă ar avea, ei bine, nu li s-ar putea determina după ele anii, ci numărul celor care le-au încălzit în absenţă patul. Şi nici alte semne certe nu avem, pentru că unii albim mai târziu, alţii mai devreme; unii ne pierdem simţurile şi raţiunea chiar şi când suntem sănătoşi… Ei! De aceea, pentru că omului nu i se poate atribui cu adevărat anualitatea, ajungem să ne-o creăm singuri. Marcându-ne sărbători – ziua de naştere (în cazul meu, eu fiind special, noaptea de naştere), Crăciun, An Nou, alte aniversări, iubiri.

           Or, în cazul acesta, cum să ne mai simţim mai presus de orice altceva de pe planeta asta? Pentru că poate părea, inclusiv, că nu suntem de aici; că nu facem parte dintr-un ecosistem în care fiecare lucru are însemnătatea lui. Poate de-asta, pentru a nu fi lăsaţi pe dinafară, inventăm. Ne inventăm bornele kilometrice marcate de-a lungul anilor, ne inventăm posibilitatea de a raţiona şi de a simţi; de a fi liberi, pentru că, de multe ori, libertatea duce la iubire. Şi dacă este ceva ciudat, poate o întrebare nedefinită pe care nu ştiu cum să o pun şi căreia nici nu ştiu cum să îi răspund, este că, spre deosebire de animale, noi am inventat puterea iubirii. Poate asta ne pune deasupra a orice, ca oameni, că, într-un fel sau altul, în cazul nostru iubirea ar trebui să găsească mereu o cale – o cale de a nu ne mai simţi victimele unei ursite nebune.

:)

          Poate să spună oricine ce o vrea despre mine, eu rămân fidel unui principiu preluat încă de la o vârstă fragedă: „două lucruri urăsc pe lumea asta, sticla goală şi femeia îmbrăcată”. Sincer, mai sunt multe lucruri, prea multe altele pe care le urăsc, dar ele sunt în oameni. M-am întrebat într-o noapte ce ar fi mai frumos, iubirea sau o femeie goală. Să nu răspundem altfel decât astfel: „întrunite, cele două condiţii formează idealul”. Poate asta este cea mai mare plăcere, nu goliciunea femeii iubite, ci femeia iubită goală. Şi dacă cineva care mi-a spus că înţeleg că scrisul nu este o joacă, să îmi ierte joaca asta în scris. Până la urmă, ar trebui să recunoaştem: ce poate fi mai util scrisului decât o sticlă plină şi o femeie goală?! Aici, însă, vine condiţionarea relativă – nu orice femeie. Cred că asemenea vorbe puse în gura unui viitor personaj – asta trebuie spus, există un viitor personaj! – ar şoca numai prin inconsecvenţă, pentru că el însuşi spune: „ce cheltuire mai mare există, decât femeia”?! Să nu uit! Mi s-a atras atenţia într-o anume ocazie că m-aş risipi. Am râs. Ce câştig mai mare poate să fie decât propria risipire?! Sunt oameni care nu pot trăi decât dăruindu-se celorlalţi. Asta este frumuseţea.

„Everybody knows we live in a world
Where they give bad names to beautiful things”

Joacă

          Rom – Captain Morgan, black (să nu îmi vină nimeni cu romuri de-alea fine, care alunecă pe gât fără să zgârie) – şi Cola, neapărat în pahare separate. Păi ce dracu’?! Ăsta, ăsta nu altul, este gustul victoriei! Într-o noapte, savurându-mi victoria… Ciudat; victoria este o senzaţie cu aripi, chiar dacă are nume de femeie; la fel ca speranţa. Să revin. Într-o noapte, savurând gustul victoriei, mi-am spus că aş putea începe un ciclu de texte sub titlul universal „Păi ce dracu‘?!”

          Ar sări unii cu gura: Bre, scriitorii sunt emancipaţi în exprimare, au maniere în frază, nu violează cuvântul şi nu pervertesc ideea”! Ei, aş! Scriitorii sunt şi ei oameni, cu bune şi cu rele, cu zâmbete largi, cu disperare în priviri, cu mintea departe, cu mintea deloc, oameni ai clipei sau ai eternităţii, în funcţie de moment. Şi, să nu uit, dacă ar fi cineva care să îmi spună: „bre, îţi înalţi ode singur” aş răspunde simplu: Păi ce dracu”?!

         Avantajul unei asemenea exprimări este că poate însemna orice. Poate să fie de bine la fel cum poate să fie de rău şi, în anumite cazuri, poate să fie neutră. Exact aşa! Este o Elveţie frazeologică, o „Construcţie a cantoanelor” în sferele scrisului. Şi ca să nu uit, pentru că prea îmi face cu ochiul romul ăsta din pahar, sau poate doar mi se pare şi de fapt îi fac eu cu ochiul, sau cu amândoi, clipind haotic şi înceţoşat… să nu uit! Într-o noapte, alături de o persoană care mi-a devenit foarte dragă, am întrebat copilăreşte, căutând înţelegere şi protecţie: „astăzi pot să mă îmbăt”? Răspunsul a venit ca o taină de nedescifrat: „poţi; dar dacă F. ar fi aici ţi-ar spune: „Numai gura de tine”! Eu nu te-am văzut niciodată”. Păi ce dracu‘?! Mă văzuse, beat de extaz şi de spaimă de mine. Cumva asta este o ciudăţenie a vieţii – parcă mereu e îmbibată de spaimă. Şi cum să nu fie?! Spaimă de ce am fost, de ce suntem, de ce am putea fi. Spaimă de oameni pe care îi pierdem, spaimă de oameni pe care urmează să ni-i apropiem. Mi-am auzit romul şoptind cu voce străină, una pe care gustul victoriei mi-a îndepărtat-o: „Păi ce dracu?! Până şi Rousseau recunoştea, suntem iepuri”! Iar eu începusem să tremur, să tremur a nerăbdare de bezne în care nu mă voi pierde.

Ludic

          Nu ştiu cum se face şi pentru ce merite, dar una dintre noutăţile din viaţa scriitorului este o invitaţie la un interviu radiofonic care se va consuma astăzi. Ca să nu fiu prins nepregătit şi, totodată, ca să mă antrenez puţin, într-o noapte m-am decis la un simulacru de interviu pe care mi l-am luat eu însumi. În definitiv – să nu râdă nimeni! – sunt momente în care toţi ne suntem datori cu întrebări chiar dacă nu ne dorim să le dăm răspunsul.

*

Eu, Întrebător: Să începem cu o întrebare uşoară. Când te-ai născut?

Eu, Răspunzător: E interviul scriitorului, sau al omului?

Eu, Î: Al scriitorului.

Eu, R: În funcţie de data la care ne raportăm în acest simulacru, pentru că ideea mi-a venit înainte de lansarea Gândurilor, întrebarea corectă ar fi când te naşti”. Totuşi, pentru că întrebările şi răspunsurile cad sub ochi străini ceva mai târziu, mărturisesc că nici folosirea timpului trecut nu este eronată. Indiferent de nuanţa gramaticală a întrebării, răspunsul este acelaşi – 17 octombrie. Aşa mi-am propus, să mă nasc după al treilea volum publicat.

Eu, Î: De ce 17? Are o însemnătate specială?

Eu, R: Da. Oricine s-a aplecat vreodată asupra numerologiei ştie că şapte este o cifră magică. Am adăugat la ea nota, zece. Pentru că nu am fost obişnuit cu ea pe vremea în care eram elev, am ajuns, în manifestarea nebună a unui cult al personalităţii, să mi-o acord singur. Plus de asta, o altă zi din cursul săptămânii nu era potrivită.

Eu, Î: Nu cred că are rost să te întreb de când scrii, mai interesant mi se pare să întreb: cum scrii?

Eu, R: Cu grijă. Noaptea; uneori şi ziua. Cu suflet. Cu îndârjire. Cu ură. Cu durere. Pe laptop. Pe hârtie, cu pixul. Pe telefon, compunându-mi drafturi de mesaje pe care nu mi le trimit niciodată. Nu, pe ziduri nu scriu, pe ele nu aş putea scrie nimic mai genial decât ce am citit în toaleta unei crâşme scrijelit pe perete: „Rock, mătuşă”!

Eu, Î: Haide, te rog, să nu ne lansăm cel puţin deocamdată în preferinţe muzicale şi nici în poveşti cu beţivi.

Eu, R: A merge în crâşmă să bei până trebuie să mergi la toaletă nu te face beţiv. Şi dacă eşti recalcitrant încheiem interviul, ne oprim aici!

Eu, Î: Ce te inspiră?

Eu, R: Nimic. Totul. O figură, o melodie, un trup, o noapte. Nopţile mai mult ca orice, poate cu o singură excepţie pe care nu vreau să o dezvălui.

Eu, Î: De ce?!

Eu, R: Pentru că numele ei se potriveşte cel mai bine pe buzele mele, doar în şoaptele mele.

Eu, Î: Iubeşti?

Eu, R: Eşti prost?

Eu, Î: Nu, dar întreb.

Eu, R: Şi eu. Eşti?

Eu, Î: Devii recalcitrant, încearcă să te relaxezi. Care este cel mai frumos oraş din România?

Eu, R: Cymeria

Eu, Î: Nu există, vrei să spui…

Eu, R: Ce, Macondo exista?

Eu, Î: Bine. Din lume?

Eu, R: Nu ştiu, nu am văzut-o pe toată. Din ce am văzut, însă, Viena e depăşită doar de Koln. Şi ca să nu mă întrebi în mod stupid „de ce?” o să şi motivez spunând că ştiu nemţii ce zic; obligatorii de vizitat în Koln sunt Domul şi crâşmele.

Eu, Î: Nici nu ştiu dacă eşti serios sau iei lucrurile în derâdere. Uite, o întrebare la care s-ar putea să răspunzi cu mai multă minte şi seriozitate; care este scriitorul pe care îl urăşti cel mai mult?

Eu, R: Probabil vei râde… sau te vei simţi jignit. RN. Nu spun că nu are ce căuta în peisajul literar, nu spun nici că nu are talent, nici că are. Nu mă citesc, deci nu l-am citit niciodată, dar sunt sigur că poate scrie mai bine.

Eu, Î: Te ascunzi, nu eşti suficient de relaxat… Ce preferi, marea sau muntele?

Eu, R: Am mai răspuns cândva la întrebarea asta, nu cu mult timp în urmă – venise din partea altcuiva. Muntele lui Venus.

Eu, Î: Îţi baţi joc?!

Eu, R: Deloc. Dar ce am fi fără (auto)ironie şi sinceritate? În economia Universului, a Universului, nu a oamenilor, chiar şi când voi refuza Nobelul noi doi tot „nimeni” vom fi.

Punct aşteptării

          Cum îmi place mie să spun, şi chiar o spun celor care au răbdare să mă asculte, la matematică nu am fost bun niciodată. Mi-a fost greu să învăţ tabla înmulţirii, şi nu puţini se temeau că aş ajunge să o confund cu tabla zincată. Mi-a fost greu să învăţ şi să număr. De fapt, mărturisesc, uneori mi se pare că nici acum nu reuşesc cu cea mai mare precizie. Uneori mai sar câte o zi; alteori mi se mai ascunde câte o noapte. Parcă ieri mă trezisem spunându-mi: O săptămână! Ce mult mai e”! Adormeam, şi mă trezeam noaptea spunându-mi febril: „Trei zile”! Şi tot eu îmi răspundeam: „Păi da, trei! Trei, nu patru”! Şi nu ştiu cum, tot socotindu-mi zilele şi pierzându-mă în numărători, m-am trezit într-o dimineaţă de azi tresărind: „Ce zi este azi?! A câta”?! Nu ştiu de unde mi-a venit răspunsul – „Prima”! Aşa e, nu am uitat, doar mă mai încurcam la numărătoare, pentru că la matematică nu am fost bun niciodată. Azi ne naştem! Punct.