Revenire

          Mda… am cam lipsit. Acum, după Învieri, aniversări, nunţi şi alte petreceri improvizate pe alte meleaguri, am revenit pentru o vreme. Îmi trag puţin suflul, apoi…

          Să nu uit! Duminică faină!(?)

Contradicţie

          S-au apucat nişte croaţi să cânte… un anumit gen de muzică. Puţin ciudat, un soi de metal cu influenţe balcanice, sau chiar mai rău, cu un soi de şerpuiri orientale. Cel puţin aşa mi se pare mie. Îmi place şi nu îmi place, nu m-am hotărât încă…

Moartea cu zâmbetul pe buze

          Evit nunţile. Nu îmi plac. Le urăsc şi le dispreţuiesc, aşa cum poate m-ar urî şi ele pe mine, şi m-ar dispreţui, dacă m-ar cunoaşte. Între om şi eveniment există o alchimie, o scânteie, asemănătoare celei dintre om şi om. Putem fi antipatici unora de la prima vedere, fără să le facem ceva, la fel de bine cum le putem fi simpatici. Iar între mine şi nunţi există acel “nu ştiu ce” care ne face să fugim unul de celălalt ca dracul de tămâie.

          Cu toate acestea, am fost la o nuntă. Deşi le evit, deşi nu mă împac sub nicio formă cu acea calitate “îndoielnică” de nuntaş, am fost la o nuntă. Probabil a patra din viaţa mea – o sumă arhisuficientă, aş spune eu, ceea ce mă face să mă gândesc serios ca, atunci când îmi va veni vremea, dacă îmi va veni, să spun “da” printr-un împuternicit.

          Am constatat un lucru – oamenii suportă cu greu fericirea altora. Parcă pentru a se proteja de năvala propriilor frustrări, pentru a se îmbrăca într-o piele solzoasă de crocodil, îşi compun o mască pe care o caracterizează un zâmbet formal şi o bună dispoziţie de multe ori forţată. În definitiv, nu sunt puţini cei care se vor cei mai fericiţi – şi singurii fericiţi. Pentru că, automat, o doză de unicitate atrage cu sine o anumită conştiinţă a unei superiorităţi mai mult sau mai puţin închipuite.

          Oamenii nu vor să vadă cu adevărat fericirea altora, se încăpăţânează să o trăiască doar pe a lor. Sau să o caute, chiar dacă este posibil să nu o găsească niciodată, eventual, ajungând ca ridicând capacul unui cufăr în care îşi închipuie că vor găsi ceea ce caută, să afle, cumva captivă între pânze de păianjen, doar resemnarea.

          Am fost la o nuntă, deşi nunţile mi se par mult zgomot pentru nimic, furtuni într-un pahar cu apă, sau cu şampanie, sau cu vin. Este în firea lucrurilor ca toţi să facem parte dintr-un “noi”, chiar dacă acesta nu se concretizează niciodată, chiar dacă o viaţă întreagă rămânem un “no”, mereu în căutarea celeilalte bucăţi de cuvânt – a finalului. Am fost la nunta unui prieten, pentru a fi martor la o naştere, să fiu acolo când se naşte el, altul, în locul celui pe care l-am cunoscut. Încă unul care a ajuns la capăt de drum, încă un “no” care şi-a găsit vocala de final. L-am privit, m-am bucurat pentru el, în şoaptă, şi cu o ultimă strângere de inimă l-am privit cum moare cu zâmbetul pe buze, apoi cum renaşte, sub acelaşi chip, în acelaşi trup, şi, sper eu, în sfârşit împlinit.

Amalgam

          Neavând nimic mai bun de făcut, am început să sper. Uneori nici nu ştiu în ce, nici în mine şi cu atât mai puţin în altcineva. Am început doar să sper, nebuneşte, prosteşte, spunându-mi că speranţa îmi mai poate umple din când în când vreun gol din inimă.

          Am sperat mereu, înainte să încep să sper ca acum, îmbătându-mă de parfumul visului încrezător, a dorinţei nemărginite şi, nu de puţine ori, pe buze mi-a picurat nectarul speranţelor împlinite. De data aceasta este altfel. Am început să sper prosteşte şi să aştept. Nu să mi se îndeplinească speranţa, nu! Să aştept oricât este nevoie pentru a o uita, pentru a îi uita până şi numele, şi nu numai numele, noţiunea ei însăşi. A ei, a speranţei. Aştept şi sper… şi sper că într-o zi mă voi trezi şi voi realiza că nu mai sper şi că, pe cale de consecinţă, nu mai am ce să aştept. Poate abia atunci mă voi putea urni din loc şi îmi voi putea continua călătoria spre Cine Ştie Unde. Poate atunci îmi voi putea continua drumul, trecând cu ochii închişi şi cu buzele mute printre toate cele care mă mai aşteaptă, pentru ca, odată ajuns la destinaţie, să o pot aştepta din nou pe ea, cea pentru care nu mai nutresc nici urmă de speranţă.

Diverse impresii

           Se pregăteşte să învie Hristosul. Citeam, parcă ieri, că popimea a adus deja lumina sfântă de la Ierusalim cu un avion special. Aşa, ca să aibă în ce să se scalde ortodoxia în noaptea de Înviere. Am încercat să nu iau în seamă ştirea, de ce aş fi rău în prag de sărbătoare?! Dar mi-am amintit de un cântec care spunea “Heaven is a place on earth”. E vechi, de demult… dintr-o vreme în care eram suficient de naiv să îi dau crezare. Acum am impresia că Raiul este mai rai pentru unii şi mai iad pentru alţii. Sau o fi şi el  doar vreo cloacă infectă dintr-o mahala care găzduieşte cine ştie ce mistere ale Parisului. Sau ale căilor Domnului.

          Problema e alta: oare când îşi va aminti cineva că lumina vine din suflet, nicidecum de la Ierusalim cu avionul? Fiat lux!

Dilemă

          Stăteam şi mă gândeam, nu demult… M-a întrebat cineva, mai mult într-o doară, ce cred că mi s-ar potrivi înafară de scris. Întrebarea nu m-a luat pe nepregătite, dar oricât de mult aş fi căutat răspunsul este acelaşi: “Nu ştiu. Habar nu am. Nici că-mi pasă”.

          Mai stăteam şi mă gândeam, tot nu demult… mereu spun că aceia care scriu fură poveştile altora pentru a le trece prin propriul filtru. Este adevărat că nu poţi scrie dacă nu trăieşti; oricât de mult ai fura, oricât de mult ai dilua povestea, prin filtre proprii, cu reţete secrete, într-un laborator în care gândurile apar şi dispar, în care cauţi mereu o poveste perfectă precum un alchimist piatra filozofală… dacă nu trăieşti nu eşti tu.

          “Şi, atunci, cine sunt eu”? “Nu ştiu. Habar nu am. Nici că îmi pasă”. Sunt o voce, un ecou care trăieşte prin întâmplările proprii şi prin ale altora. Înainte eram altcineva; altceva. Oare nu cumva scrisul este o activitate distructivă îndreptată împotriva sinelui?

          Oamenilor le plac poveştile. Îi duc ele undeva, departe. Departe de ei înşişi şi de ceea ce îi înconjoară. Le plac pentru că vor să uite. Să uite, aşa cum cel care le crează se uită pe el însuşi. Scrisul depersonalizează, chiar dacă mulţi consideră că aceia care scriu dau dovadă de curaj – curaj de a se arăta fără măşti în faţa altor oameni.

          Şi, în definitiv, cine sunt eu? Cel cu mască sau cel fără mască? Poate cel depersonalizat… Aşa eram şi înainte, înainte să scriu, când nu mă simţeam eu.

 

If it can’t be love

 

We