‘Nea Sandu

‘Nea Sandu este un tip trist. Cu o viață anostă, pe care nu dă doi bani. Probabil este prea laș ca să comită acte de suicid. Sau este masochist, încăpățânându-se să trăiască o viață care în fiecare dimineață îl scuipă între ochi și îl calcă în picioare. Împarte cafele undeva în gară. Cu un sictir și cu o lipsă de chef ieșită din comun. Îi dai bună ziua și el se uită prin tine. Îți faci comanda, începând cu normalul “vă rog”. Se uită prin tine și mai adânc, așteptând probabil inevitabila lovitură a destinului, căutând să fie pregătit pentru acel moment în care ultimele lui cuvinte vor fi o înjurătură la adresa vieții. Sau a morții. Este cărunt. Capul în formă de ou îi este acoperit de niște țepi albi care răsar stingheri prin colțuri. Colțurile capului… mda, nu, nu este o exprimare nefericită, dacă gândim puțin abstract. Are ochii unui câine bătut, cu singura diferență că ai lui sunt mici. Nasul acvilin umbrește niște buze subțiri, aproape imposibil de sărutat. Nu spun că gura lui nu a fost sărutată niciodată. Dar buzele… sunt aproape inexistente. Și nu lasă impresia că o femeie, într-un moment de pasiune, de pierdere, ar putea să i le prindă cu dinții și să le muște ușor.

Nu asta este problema lui ‘nea Sandu. E alta… Toți avem problemele noastre, toți suntem împovărați de griji, de greutatea frustrărilor și a neîmplinirilor… dar în anumite situații trebuie să mai și înghiți, să afișezi un zâmbet de circumstanță, să răspunzi politeței cu politețe. Asta este problema cu ‘nea Sandu, habar nu are că lumea este ca o oglindă. Zâmbește-i și îți va zâmbi… Încruntă-te la ea și se va încrunta la tine. Sau probabil ‘nea Sandu privește servitul cafelelor ca pe o ocupație vitală pentru mișcarea de rotație a pământului și consideră că fără el ne-ar înghiți haosul, contractul social ar fi rupt și am reveni la acea stare naturală, inițială, de “homo homini lupus”. (Nu, ‘nea Sandu, dacă citești vreodată aceste rânduri, nu te gândi că mă refer la homosexualitate!)

Nu știu dacă am băut vreodată o cafea servită mai în silă, mai cu sictir suveran. Nu mi-a scuipat în cafea, am fost tot timpul cu ochii pe el. Dar nodurile cu care am băut-o au fost marinărești… și duble. Nu voi mai pune piciorul în acel loc multă vreme. Am timp să uit. Dar nu vreau, pentru că sunt mulți ‘nea Sandu. Și ei toți, împreună, te fac să vrei să renunți la politețe și la bun simț. Implicațiile unei asemenea dorințe sunt, totuși, majore, pentru că dacă o faci o dată o vei mai face, și din ce în ce mai ușor… Treptat vei deveni un alt ‘nea Sandu, te vei identifica parțial, apoi în totalitate, cu mitocănia, cu proasta creștere, cu “nesimțirea dâmbovițeană”, cum bine se exprima cineva.

Și uite așa ne vedem ispitiți din ce în ce mai mult să uităm de cei șapte ani de acasă, din cauza unei cafele amărâte, care nu face nici lumea să se rotească, nici soarele să răsară sau să apună. Ai mai avea curajul să te întrebi încotro te îndrepți?! I-am întors spatele lui ‘nea Sandu, mi-am băut cafeaua excesiv de amară și m-am îndreptat spre trenul care mă duce departe. Departe de el…

De la naftalină

Aş spune că am avut ocazia să scot de la naftalină unele lucruri. Nu, nu pantalonii de piele… nici haina de highlander (tot de piele şi lungă aproape până în pământ)…  Stăteam şi mă gândeam ce mai trebuie să înghesui în bagaj, pe lângă haine şi alte cosmetice şi deja prea-necesarul laptop… Cu siguranţă câteva cd-uri cu nişte filme de suflet şi două trei cărţi pe care le iubesc. Normal, pentru situaţiile extreme, în care aş vrea să citesc şi altceva decât ceea ce am scris şi voi scrie. Cel mai greu îmi vine cu muzica. Parcă nu m-aş îndura să las în urmă nimic. Dar trebuie să mă hotărăsc, să fac o selecţie. Va rămâne acasă tot ce nu mă ajută să scriu. Chiar dacă îmi vor lipsi.

Pornind la selecţie, scotocind prin toate folderele, prin toate colţişoarele în care ar putea exista vreo piesă, am (re)găsit ceva care mă ajuta foarte mult într-o vreme. Am reascultat, cu aceeaşi plăcere, cu acelaşi sentiment, aceeaşi dorinţă de a scrie, şi cu nişte amintiri trezite, ascunse, cândva, undeva în suflet.

Şi ca să fiţi convinşi că albumul, deşi are câţiva ani în spate, merită atenţie, vă mai pun la dispoziţie un demo.

Sting – Songs from the labyrinth  (2006)

Un loc…

100_3501_00

Am închis ochii, epuizat, aşteptând atingerea binefăcătoare a somnului. Am aşteptat… Apoi, înţelegându-i festa, m-am gândit. De fapt m-am lăsat gândit. De ea… de ochii ei verzi, de sufletul ei din care nu mă mai poate alunga niciodată. Şi mi-am dorit să tacă. Să tacă şi să îmi fie alături. Să o am în faţa ochilor, ca pictorul un model… Doar că în loc să folosesc culori aş folosi cuvinte pentru a îi zugrăvi frumuseţea. Frumuseţea ei… frumuseţea ochilor ei pierduţi undeva departe, cuprinzând zările, lumile şi locurile care fac parte din mine.

Război!

Război! De astăzi declar război. Mie însumi. O lună în care îmi voi purta campania așa cum știu eu mai bine, așa cum mă va ajuta inteligența și inspirația. Am pășit nesigur pe un drum asupra căruia îmi ațintisem de multă vreme privirile. Cândva visătoare, apoi pline de speranță, apoi hulpave și acum temătoare. Dacă nu voi fi gata? Dacă nu voi fi mulțumit? Dacă nu va exista calitate? Încă o lună în care trebuie să lucrez, să mă chinui, să ard, să mă biciuiesc. Și să predau un manuscris pe coperta căruia să nu îmi fie rușine să îmi scriu numele. Și ce va fi mai departe… nu, nu voi spune “Dumnezeu cu mila!”. Vor urma alte stresuri, alte emoții, alte momente de pierdere a speranței. Scrierea este un lucru… dar nu este suficient. Corectări, corecturi, modificări, editări, promovări, multe altele… care în final vor culmina (probabil) cu o lansare. Am învățat de la mulți oameni că trebuie să mă respect pe mine, să îmi respect munca și să îmi dau silința să o fac la anumite standarde. Decât să faci un lucru doar ca să fie făcut, mai bine nu îl faci…

Ca atare, îmi declar mie însumi război pentru o lună întreagă. O lună în care va trebui să lupt cu îndoielile, cu temerile, cu natura mea uneori leneșă, uneori delăsătoare, uneori ușor de descurajat. Rezultatul acestei declarații se va vedea abia în cursul lunii decembrie. Dacă se va vedea. Sunt hotărât ca o lună întreagă, această lună rămasă până la termenul final care mi s-a acordat, să ard. Să ard din toate puterile, cu vâlvătăi împrumutate de la focurile veșnice. Și atunci când termenul va fi trecut, când eu voi fi ars în totalitate pentru așternerea pe hârtie a acestui proiect, va fi rândul lui să ardă. Să ardă sufletele celor care vor avea curiozitatea să îl citească. Sau, dacă eu nu voi fi mulțumit, să ardă în flăcările abia pâlpâite ale unei sobe vechi, rar folosite, cu picioarele mâncate de rugină.

Mica Publicitate

          Dacă ar fi să apelez la o formulare cu rădăcini puternice în domeniul fotbalistic, aș spune că pe piața transferurilor Românica Online a dat lovitura. Noua achiziție, Commodorex, a debutat în forță, spun eu. Și aplauzele pe care le merită nu sunt doar pentru încurajare, ci pentru opinia emisă și pentru modul entuziast și entuziasmant în care a făcut-o. Aici puteți vedea evoluția admirabilă, dar, de asemenea, puteți lăsa aplauze, felicitări sau, dacă veți considera necesar, reclamații.

P.S.  Încep să îmi revin după îndelungata accidentare care m-a ținut departe de teren… dacă veți crede că este utilă această informație.