All Hallows’ Even

          Îmi mai vine să râd de unii ţinându-mă cu mâinile de burtă. Nu ştiu de ce nu o fac. Poate de teamă, cumva, pentru că dacă unora dintre proşti le este aruncată în faţă propria condiţie, sunt capabili să pună rapid de un rug mic şi, numindu-te demon, să te facă friptură. Indiferent de ce anume gândesc alţii, mie a început să îmi placă să am în fiecare an o noapte a demonilor. Cu atât mai mult cu cât nu presupune decât o luptă de câteva ore împotriva lor. Dar cine mai ştie…?!

 

Sam (II)

          În urmă cu mai bine de treizeci de ani, viaţa lui Adrian luase, cumva, o turnură neaşteptată. Locuia într-o casă mică de la marginea cimitirului şi când se întorcea de la taverna din oraş, ca să nu ocolească prea mult, îşi scurta drumul traversând cimitirul. Într-o noapte, pe când străbătea cu paşi repezi aleea pietruită străjuită de cruci, i se păru că observă o umbră alunecând printre morminte. Nu băuse mult şi nici nu era sperios din fire; într-atât se obişnuise cu spectrul morţii încât, dacă vreun mort s-ar fi ridicat de sub ţărână, în loc să se sperie, Adrian i-ar fi vorbit căutând să îl liniştească şi să îl convingă să se întoarcă să îşi doarmă somnul. Totuşi, acea umbră îl intrigă puţin, în toiul nopţii cimitirul era pustiu şi nimeni nu s-ar fi aventurat pe acolo. Cunoştea foarte bine cât de fricoşi sunt oamenii, cât de superstiţioşi. Se opri în loc scrutând întunericul. Ascultă pentru o vreme, dar nu distinse niciun zgomot, niciun pas, îşi auzea doar respiraţia şi alunecarea vântului tăios de sfârşit de octombrie. Îşi spuse că umbra a fost doar o părere, sau poate o iluzie, şi îşi continuă drumul. După câteva zeci de paşi auzi un scâncet înfundat. Se gândi că unul dintre copacii legănaţi de vânt o fi trosnit producând acel zgomot, îşi înfundă bărbia în gulerul hainei şi mări pasul. Trecură câteva clipe şi scâncetul se auzi din nou, de undeva din dreapta lui. Se opri şi ascultă în tăcere, concentrat, până când acesta se repetă. Se întrebă dacă nu cumva este doar un animal, sau vreo pasăre de noapte care să scoată acele sunete. Totuşi, în loc să îşi continue drumul, păşi cu atenţie printre morminte. Era nevoit să se oprească, uneori, pentru că scâncetul înceta. Alteori, părea să devină mai puternic, purtat de vânt, iar Adrian se trezea întrebându-se dacă în loc să caute să afle despre ce era vorba nu ar fi fost ai bine să îşi vadă de drum. În cele din urmă, în apropierea unei cripte, scâncetul se auzi clar. Era un fel de plâns slab şi întrerupt, ca un scheunat, ca un strigăt de ajutor care nu avea forţa să ajungă la destinaţie. Adrian privi pământul reavăn, îl văzu bătătorit şi distinse impregnate în el urme de paşi care se opreau la uşa criptei. Îşi apropie urechea de uşa de fier şi ascultă o vreme. Când auzi din nou scâncetul, se înfioră. Îşi duse mâna la frunte şi şterse câteva broboane de sudoare. Deşi era frig, Adrian se încălzise, inima îi bătea puternic şi simţea o transpiraţie ca de gheaţă inundându-i spatele şi fruntea. Împinse cu hotărâre uşa care se deschise cu un scârţâit sumbru. Din întunericul dens scâncetul porni din nou, mai slab de data aceasta, izbindu-i timpanul cu forţa spaimei. Adrian se căută în buzunare şi, aproape tremurând, aprinse un băţ de chibrit. Căută bâjbâind un felinar, pe care îl găsi agăţat pe zidul rece al criptei. Reuşi să îl aprindă când scâncetul se auzi din nou. Lumină încăperea strâmtă şi, în apropierea unui mormânt, zări o movilă de pământ. Se apropie de ea cu băgare de seamă, spunându-şi că nu ar fi trebuit să fie acolo. De sub pământ, în raza tremurândă a felinarului, lui Adrian i se păru că zăreşte un picior mic, aproape învineţit. Se aşeză în grabă în genunchi, puse felinarul deasupra mormântului, în aşa fel încât să lumineze slab movila aceea de pământ şi porni să o împrăştie. Brusc mâinile simţiră ceva cald, un corp mititel care abia se mai mişca în respiraţie. Cu groază şi cu febrilitate porni să împrăştie pământul până când descoperi un trup de copil înfăşat într-o cârpă, probabil o bucată de pânză ruptă dintr-un cearşaf alb. Parcă simţind salvarea, trupul acela micuţ dădu impresia că se mişcă şi un scâncet slab, mai degrabă un oftat de durere, străbătu aerul întunecat şi apăsător. Adrian respira greu, precipitat, fără să mai simtă cum sudoarea îi inunda trupul. Prinse copilul în braţe, îl întoarse cu faţa în sus şi căută să îl privească. Atunci observă pe cârpa albă, murdărită de pământ, pete stacoji de sânge. Strânse copilul în braţe, se ridică şi fără să mai ţină seama de nimic, ca un hoţ, o rupse la fugă. Alerga strigând, gâfâind, strângând la piept mogâldeaţa care nu mai scotea niciun sunet. Nu se opri decât la casa doctorului, reuşind să îl trezească, înainte să bată la uşă, cu strigătele sale. Abia apucă să lovească de câteva ori cu pumnul în uşa puternică de lemn, că doctorul apăru în prag. Adrian bâigui câteva cuvinte aproape fără noimă, dar doctorul înţelesese gravitatea situaţiei din expresia nebunească de pe faţa vizitatorului nocturn. Prinse repede copilul, îl aşeză pe o măsuţă aproape de sobă, desfăşură pânza în care era învelit şi, sub impresia a ceea ce vedea, fruntea i se tulbură. Un copil mic, abia născut – poate împlinise o lună, cu ochii închişi, abia respirând, plin de pământ şi de sânge. În pieptul mic i se deschideau răni – „a fost înjunghiat!” strigă doctorul în sinea lui, căutând să înlocuiască teroarea cu forţa de a acţiona.

          – Repede, Adrian! Repede, dă-mi batista ai de pe masă! Fugi la bucătărie şi adu-mi apă caldă, să vedem ce se poate face!

          Adrian îl ascultă fără a-şi mai putea controla gesturile. Doctorul apăsă batista pe pieptul copilului, aţintindu-şi privirea undeva în interiorul său, în conştiinţa sa umană care părea că se clatină. „Cine, ce fiară ar putea face aşa ceva?! Să înjunghii un copil abia venit pe lumea asta?!

          Când Adrian apăru aducând apă caldă într-un vas mare de porţelan, doctorul păru că îşi recapătă întregul sânge rece. Spălă trupul copilului şi continuă să îi preseze rănile.

          – Poate reuşim, Adrian, poate reuşim! Nu sunt atinse nici inima, nici plâmânul. Pumnalul a intrat razant şi se pare că s-a oprit în stern sau în coaste. În os! Cealaltă lovitură este subclaviculară, nu a atins plămânul! Avem un noroc chior. Poate reuşim! Ce s-a întâmplat? Lasă, nu acum. Acum trebuie să salvăm viaţa asta. Ce cruzime!

          Doctorul vorbea în grabă, ca într-un delir, strângând sub mâinile sale salvatoare trupul în care abia mai pâlpâia o licărire de viaţă. Nu observase că vorbea singur. Adrian, care se sprijinise de perete parcă de teamă să nu încurce, să nu incomodeze la salvarea acelei vieţi, se lăsase să alunece în jos până când atinse podeaua şi stătea privind fără ţintă, într-o nemişcare vecină cu leşinul.

Sam

          „Cu părere de rău mă despart de tine. Ce atârnată!Râse în întuneric, împingându-şi paşii grei tot spre înainte pe drumul care părea că îl pierde în întunericul lăptos al nopţii. „Mă întreabă ce cred că face el la ora aia şi pe unde e. De parcă îmi pasă mie de toţi dobitocii. Şi nu mai termina cu vorbitul, şi eu aveam treabă. Bine că am scăpat! Concluzia fundamentală nu este „eppur si muove”, ci „lumea e plină de idioţi”. Sau de idioate. Bine că am scăpat, bine că a sunat la uşă cine ştie ce vecină băgăcioasă pe umărul căreia poate să plângă şi să se plângă, şi m-a lăsat dracului în pace. Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii ăştia care fac un capăt de lume dintr-o ceartă care atrage sfârşitul unei relaţii de câteva săptămâni. Şi iubirea… Eh!”

        Dădu dispreţuitor din mână, şi dacă l-ar fi văzut cineva, nu ar fi ştiut dacă vrea să alunge noaptea sau gândurile. „Unde să fie şi omul ăla, la alternative, la altele! Dacă am avea toţi alternative… Eu nu am avut. De fapt, de ce să mint? Am avut. Am avut una pe care am căutat-o la telefon după câteva luni de tăcere şi m-a întrebat cine sunt. Şi or mai fi fost şi altele, care nu contează. Exact acolo unde contează nu am avut alternative!

       Aluneca asemenea unei umbre printre morminte, fără să se uite în stânga şi în dreapta. Urmărea doar cursul potecii pietruite străjuite de cruci şi, mai cu seamă, firul gândurilor care nu îi dădeau pace. Se opri în faţa unui mormânt mic, fără bordură, doar o movilă de pământ în dreptul căreia fusese înfiptă o cruce de fier care începuse să ruginească. O rază alburie lumina numele scris pe ea cu vopsea albă, care începuse să se scorojească şi să se şteargă. Se aşeză lângă mormânt şi se căută în buzunarul hainei. Scoase o butelcă pe care o destupă fără grabă. Îşi întoarse privirea către movila de pământ, închină şi bău cu sete. „Noroc cu tine, bătrâne! De multe ori m-am gândit că tu ai fost exact lipsa mea de alternativă, dar mi-am dat seama că greşesc. Nu îţi datorez decât recunoştinţă, deşi nu cred că ai ştiut vreodată ce povară grea mi-ai pus în spate. Dacă ai fi fost aici, ţi-aş fi spus să îţi fie ruşine, apoi ţi-aş fi întins prieteneşte butelca asta, să o terminăm amândoi, să o stoarcem ca pe o viaţă de om.

        Duse din nou butelca la buze şi bău. Se înecă, tuşi de câteva ori zgomotos, apoi scuipă, în direcţia opusă mormântului. „Aşa îmi trebuie, bătrâne, dacă spun prostii despre tine. Chiar şi acum nu mă laşi în pace. Poate era mai bine să o fi făcut atunci. Dar cine ar mai fi băut cu tine în fiecare an pe vremea asta? Cine te-ar mai fi pomenit şi nu te-ar fi lăsat să te odihneşti în linişte? Cine ar mai fi venit să bată prieteneşte cu palma pământul ăsta care te acoperă? Nu ştiu dacă ai făcut tu o faptă bună pentru că erai bun la suflet sau dacă doar ai căutat să îţi asiguri memoria. Sunt destui care te-au uitat, uite, deja ţi se şterge numele de pe cruce, şi nu a fost nevoie decât de câţiva ani şi de câteva ploi. Treabă făcută de mântuială.”

       Tânărul îşi îndoi picioarele în aşa fel încât să îşi poată sprijini coatele pe genunchi. Apoi îşi lasă capul în palme şi, oftând, scrută cerul. O pătură de nori, aproape metalică, acoperea stelele. Părea că se apropie de pământ, apăsătoare, şi cuiva cu o imaginaţie mai înclinată înspre morbid i-ar fi oferit posibilitatea să spună că seamănă cu o placă funerară. O placă aplicată deasupra întregii lumi, toată prinsă fără să îşi dea seama într-un mormânt. Şi de ce să îl fi contrazis cineva? Până şi lumea nu este altceva decât un cimitir de gânduri, de vise sfărâmate sau condamnate la pieire, de aşteptări care nu se mai termină; de oameni care se proclamă vii deşi au început să moară de la primul scâncet. „Totul în jur nu este decât moarte”, îşi spuse Sam, apoi izbucni într-un râs înfundat privind în jur. „Asta e culmea, umblu prin cimitir în puterea nopţii şi mă plâng că tot ce mă înconjoară este moarte! Dar nici dincolo, dincolo de porţi, nu este altfel. Peste tot e la fel.”

       – Ce părere ai, bătrâne Adrian? Încă puţin şi îmbătrânesc, iar dumneata stai pitit sub movila aia a ta în loc să ieşi să îmi urezi „La mulţi ani”! Treabă e asta, moşule?!

       Trecuseră prea mulţi ani de la moartea bătrânului Adrian şi acesta nu mai era capabil să răspundă. Vizitatorul său încercă să îşi închipuie cum, cu o atitudine părintească, mortul l-ar fi prins de umeri, l-ar fi strâns la piept şi i-ar fi spus câteva urări stângace. Adrian, groparul, nu fusese niciodată priceput la vorbe. Aproape toată viaţa şi-o petrecuse în cimitirul care acum îl înghiţise şi pe el. Orfan de mic fusese luat ca ajutor de groparul de dinaintea sa. Nu avusese parte de cine ştie ce şcoală, învăţase să scrie şi să citească, şi puţină matematică, exact atâta cât să îşi poată număra leafa care nici măcar nu era prea mare. După ce muri groparul care îl crescuse, Adrian îi luase locul şi îşi văzu liniştit de viaţa lui – dacă traiul printre cruci, printre monumente funerare şi cripte, acel trai mereu cu moartea în faţă, se poate numi viaţă. Nu reuşise să îşi găsească o nevastă, niciuna din oraş nu acceptase să devină vreo Prosperină care să-şi împartă, împreună cu Adrian, ziua – jumătate pe tărâmurile care poartă amprenta cenuşie a morţii, iar altă jumătate în îmbrăţişări fierbinţi. Dar nici Adrian nu insistase în asemenea demersuri, probabil nu îl interesase, sau probabil, simţindu-se impregnat o viaţă întreagă de moarte, se temuse că până şi copiii i s-ar fi născut morţi. Aşa că rămăsese singur şi murise singur, unica lui bucurie şi uşurare fiind că nu a fost nevoit să se îngroape singur.

xx

          Am început să mă simt deja alt om revenind la vechile mele obiceiuri. De exemplu, ăsta este unul dintre ele – să scormonesc după albul din măruntaiele nopţilor cu atâta îndârjire încât întunericul să se transforme în poveste. „Al cui întuneric?” mă întreabă insinuant o voce de care mă temeam cândva. Răspunsul este irelevant, contează doar rezultatele. Nu, poveştile nu au întârziat să apară…

x

          Îmi propusesem un fel de vacanţă, o activitate de curăţare sau naiba ştie cum i se mai spune. Nu am mai silabisit atâta nici măcar la şcoală şi, mai cumplit, nu m-am citit de atâtea ori, cu atâta spaimă, de nu mai ţin minte când. Cu spaimă, cu oripilare, cu chin, cu nemulţumire, cu satisfacţie, cu bucurie – toate manifestate în mod treptat, pe măsură ce reuşeam să dau formă încă unui proiect de care, în mare parte, se pare că m-am scăpat. Mi-a ieşit, problema este că nu mi-a reuşit partea cu vacanţa. Spun şi eu, cum se laudă alţii, că au început să mă mănânce degetele. Iniţial m-am căutat repede, mi-am privit palmele, degetele, întredegetele – „ce naiba, doar nu m-am pricopsit cu vreo râie!Apoi, când m-am aşezat în faţa tastaturii mi-am simţit degetele în largul lor. Puţin scrântite, recunosc, dar pare că îşi revin repede. Era să zic din zi în zi – de fapt, din noapte în noapte pare că se descurcă mai bine, chiar dacă după tot chinul lor nu rămâne, uneori, nici măcar o frază. Aici intervine războiul lor cu capul, cu părul pe care încearcă să îl smulgă (în asemenea momente îmi spun că abia aştept să chelesc, ca să nu mai am ce smulge!). Şi intervine şi rolul meu cel împăciuitor, în virtutea căruia promit că va veni şi vremea înţelegerii.

          Parcă nu aş refuza o vacanţă, poate chiar una exotică, pe cine ştie ce insulă pustie de prin Caraibe, pe nisipul căreia să mă împiedic de lanţul unui chepeng care acoperă o pivniţă plină cu rom. „Ce vise!” s-ar revolta unii crucindu-se. O mai amân o vreme, tare mi-a fost dor de o proză! Cam aşa este cu scrisul, degetelor le este suficient să visezi.

De duminică

          M-am trezit într-o dimineaţă pe la prânz, chiar dincolo de el, şi descopăr că îmi terminasem lucrul. Lucrul, nu menirea! Următoarea zi – culmea, duminică! – mi-am dat seama că mă bucurasem degeaba. „Abia de acum vine partea grea – aşteptarea. Aşa că să vedem şi cu manuscrisul ăsta când îi lovesc (sau când m-or lovi ei cu el pe mine). Până atunci, mi-am spus, ar trebui chiar de azi să îmi caut alţi dumnezei”. Duminică suportabilă!

Uşor revoluţionar

          Într-o vreme îmi spuneam că ar trebui să o las mai uşor cu scrisul, să mă aşez şi eu la ale mele şi să îmi văd de viaţă, ca tot omu‘. Că deh, tot aud eu prin târg, unul merge să o vadă pe mama soacră, altul se duce să îşi prăşească porumbul, să îşi secere grâul, şi viaţa merge înainte, înghiţind nu scriitorii, ci timpul lor. Sau poate nici măcar atât, poate este şi asta o iluzie ca atâtea altele pe care mă gândeam că ar trebui să le las undeva la pragul unei noi vieţi. Apoi m-am uitat în stânga şi în dreapta şi am văzut că pe cei care fac vizite îi arată lumea cu degetul, iar pe pseudoagricultori îi râde pe la spate. Eu stăteam liniştit, bine mersi, nu foarte băgat în seamă, nici prea ignorat, doar aşa, cam stingher într-o lume care nu prea mă cuprinde. În mod ciudat, când era să îmi iau jucăriile şi să plec, am văzut că noi, oamenii, ne cântărim diferit. Şi, culmea, deseori suntem mai îngăduitori cu cei care ne seamănă decât cu cei care nu ne seamănă. Atunci m-am răzgândit şi m-am încăpăţânat să mă joc. Dacă ar exista un Dumnezeu nu cred că l-aş ruga de viaţă uşoară, mai degrabă de altele, mai preţioase. Nici de vizite, nici de tarlale, greble şi cazmale. De altceva; măcar cu zâmbet dojenitor pe buze (noroc că nu sunt poet!) să îşi înveţe supuşii: „Boilor, nu vă mai ştergeţi cu Poeţii la cur, pentru că vă va râde posteritatea. Ei vă vor supravieţui.