Arhivele lunare: martie 2012

Ilogic

          A fost o vreme în care nu înţelegeam femeile, dar îmi doream cu tot dinadinsul. Deşi nu m-am considerat mereu scriitor am început să scriu de mult, la început timid, apoi din ce în ce mai aprins, mai pasional, mai înverşunat. Pe trupul fiecăreia, în sufletul unora, cu lacrimi, cu vârful degetelor, căutând mereu un fir pentru o poveste, încercând să creez o lume, nu, mai multe lumi, în care o Ea să domnească, să poruncească şi să fie ascultată.

          Poate că inima fiecăruia dintre noi este o călimară în care pulsează cerneală. O călimară care aşteaptă să înmoaie peniţa unui stilou cu care să începem să scriem. La început scrisul este greoi, dacă putem numi scris acele linii drepte, mai mult tremurate, bastonaşe desenate nesigur, litere nereuşite care încearcă să reţină în ele sunete şi atingeri. Apoi totul pare să devină mai uşor, deşi…

          A fost o vreme în care nu înţelegeam femeile, deşi îmi doream. Nici acum nu le înţeleg. Dar mă gândesc că nici nu trebuie înţelese. Mă gândesc că este un efort prea mare şi lipsit de sens să încerci să înţelegi. Mă gândesc că acela care poate înţelege femeia cu siguranţă este capabil să explice, să demonstreze, noţiunea de Dumnezeu. Numai acela care poate găsi explicaţie la ceva fără explicaţie ar avea puterea să scrie nu numai pagini de suflet, ci tratate de gândire. Deşi, dacă stăm bine să ne gândim, logica nu are nimic de-a face cu iubirea. Iar femeile… fiecare are un anumit fel de a iubi, şi un anumit mod în care îşi doreşte să fie iubită. Da, iubirea este universală, dar numai la suprafaţă. Pentru că fiecare, oricare, îşi doreşte un gest, mereu un alt gest, o vorbă, mereu o alta, o iubire… nu mereu alta, ci mereu altfel. O iubire pe care nu i-o poţi scrie în suflet decât ridicând-o la ceruri şi târând-o de păr prin ţărână. O iubire pe care nu descoperi cum să o manifeşti decât în ochii ei, şi poate nici măcar acolo, pentru că…

          A fost o vreme în care am acceptat că nu înţeleg femeile; dar nici ele nu se înţeleg pe sine. De aceea este mai bine să nu le întrebi niciodată cum vor să fie iubite. Ele nu ştiu… ele nu ştiu să explice, totuşi se întâmplă să reuşească să înveţe pe acela care încearcă. Dar niciodată prin cuvinte.

          A fost o vreme în care i-am cerut să mă înveţe să iubesc. Nu ştiu ce mi-a făcut nebuna – nebună ca orice femeie, de altfel – în loc să o iubesc m-a învăţat să scriu.

Bijutierul (V)

          Ploaia cădea deasă din cer în timp ce bijutierul părea să se strecoare, printre stropii de apă şi printre gândurile care îl urmăreau, înspre câmpul în care de fiecare dată reuşea ca prin minune să îşi alunge singurătatea în foşnetul copacilor, al ierbii, în mirosul dulce al florilor şi în cântecul păsărilor. “Doar o privire să arunc”, îşi spunea Albert în gând. “Să stau un moment şi să privesc până departe, apoi mă întorc”. Făcuse din acest drum un obicei. Aşa cum oamenilor atunci când le este sete beau apă, Albert, când se simţea strivit de singurătate, pornea în plimbare spre acel câmp pe care ajunsese să îl considere fermecat. “Este un câmp vrăjit”, spunea deseori. “Îi poţi spune orice durere, orice suferinţă, orice dorinţă care îţi macină sufletul, şi poţi fi sigur că el ascultă. Te sfătuieşte cum poate, cu o adiere de vânt, îţi arată înţelegere şi te mângâie cu vârfurile firelor de iarbă şi, poate, chiar transmite cumva, într-un mod neştiut, spre cer, dorinţa pe care i-o mărturiseşti”.

          Oamenii se obişnuiseră cu ciudăţeniile lui Albert şi îl priveau cu simpatie. Orice ar fi spus el, dacă ar fi spus ceva, pentru că de obicei ţinea totul mai mult pentru el, nu îi mai minuna deloc. Dacă bijutierul, în graba lui, ar fi trântit de perete uşa cârciumii şi, transpirat şi gâfâind, le-ar fi spus celor dinăuntru că la marginea oraşului se plimbă un elefant în carne şi oase, nimeni nu ar fi râs. Doar ar fi încercat să îl liniştească, în baza unei argumentări logice, spunându-i că un elefant invizibil nu poate face rău nimănui. Bineînţeles, aceasta este o exagerare, Albert nu era nebun. Doar se retrăsese atât de mult în sine încât oamenii îşi dăduseră seama de asta şi considerau că uneori trăieşte prins între două lumi paralele – aceea reală, în care cu toţii îl puteau vedea, şi cealaltă, a gândurilor sale, în care nu avea nimeni acces, şi în care, de ce nu?!, ar fi putut exista până şi elefanţi mai mult sau mai puţin invizibili.

          Albert ajunse la marginea câmpului şi îşi aruncă privirea pe cuprinsul său spre departe, încercând, parcă, să vadă ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Oftă puternic, apoi scoase mâna din buzunarul pantalonilor ca să îşi şteargă faţa. Privi uimit la piatra pe care o ţinea în palmă, şi cu care se jucase, fără să îşi dea seama, tot timpul drumului. O ridică în dreptul ochilor, ţinând-o în palmă, şi o mângâie cu degetele. Era fină la atingere, de o culoare străvezie, alb-gălbuie, străbătută de câteva vinişoare gri. Rotund-ovală, de mărimea unui ou de porumbel, îl intrigă şi mai mult, apoi, pe măsură ce privirea i se pierdea din ce în ce mai departe, buzele lui Albert se destinseră într-un zâmbet misterios. Începură să se mişte într-o şoaptă neauzită, într-un dialog cu nimeni, apoi zâmbetul reveni şi lumină ochii bijutierului. Privind piatra, Albert o mai mângâie o dată cu vârful degetelor, şi îi spuse: “Şi să ştii tu, orice ar zice alţii, câmpul ăsta i-ar putea îndeplini oricui cel puţin o dorinţă. Ai să vezi”. Se mai jucă puţin cu ea, aruncând-o în sus şi privind câmpul. Tresări brusc când piatra nu îi mai căzu în mână, ci lovi, cu un zgomot sec, pământul reavăn. Se aplecă, o privi cu duioşie ciudată, o prinse din nou în palmă, şi în timp ce o ştergea de marginea pantalonilor, spuse: „Nu e nimic… aurul străluceşte şi în noroi”.

Din noapte

           Sper că nu este adevărat ce se spune, că nemulţumitului i se ia darul. Mi se întâmplă de multe ori, în întuneric, să îi recompun chipul, să îi revăd zâmbetul, să îi ascult vocea şoptindu-mi. Să îmi închipui că îi ascult respiraţia alunecându-i pe pielea mea, îi resimt îmbrăţişarea şi căldura trupului, şi că, la rândul meu, cu imaginări şi şoapte îi construiesc lumea care urmează să i se deschidă în spatele pleoapelor. Şi totuşi, uneori… nu mereu, doar uneori, mi se face dor să mi-o smulg din suflet şi să o fac să îmi răsară în palme.

Rock, mătuşă!

          Încă îmi amintesc de peretele acela alb în faţa căruia însuşi refuzul normei devenea normă. Există oameni care refuză să trăiască într-un anumit sistem, care îşi doresc să se declare liberi de orice constrângere. Doar că, negarea unei ordini, în definitiv, nu înseamnă, neapărat, eliberare, ci doar încadrarea într-o alta, chiar dacă aceasta se cheamă dezordine. Uneori mi se face dor de o cauză… rock, mătuşă!

Bijutierul (IV)

          Stropi deşi de ploaie începură să îi picure pe borul pălăriei, udând-o, scurgându-i-se apoi pe obraji şi pe haină. Albert se ridică în picioare şi cu priviri absente se uită în jur. Pe frunte îi apăruse o cută adâncă, un fel de falie între prezentul în care, singur, pornise la plimbare pentru a îşi alunga singurătatea, şi vremurile înspre care i se îndreptau, de foarte multe ori, gandurile.

          O revedea pe Dennise, cu ochii căprui şi rotunzi, cu trupul subţire, acoperit de o rochie neagră care îi punea în evidenţă paloarea feţei. Îi revedea buzele mişcându-se şi în urechi îi auzea glasul armonios:

          – Dumneavoastră, domnule, şi nu numai dumneavoastră, faceţi o mare greşeală dacă ne consideraţi făpturi slabe, fericite să îngrijească de grădină şi să primească, în schimb, bijuterii. Nu suntem animale dresate care să îşi primească recompensa după ce se supun voinţei stăpânului. Dacă oricare dintre dumneavoastră, domnilor, îşi doreşte o grădină îngrijită, aţi face mai bine să vă tocmiţi un grădinar. Femeile pot face mult mai mult de atât! Este adevărat că cele mai multe dintre noi se lasă orbite de o brăţară strălucitoare, de coliere, de agrafe sau de inele făurite cu meşteşug. Dar această orbire se datorează tot bărbaţilor, care din lipsă de imaginaţie, sau din prostie, consideră că cel mai uşor impresionează o femeie cu o bijuterie. Orbirea dumneavoastră, domnilor, este o boală care s-a strecurat în măduva societăţii noastre şi care ne roade pe toţi, dezumanizându-ne, despuindu-ne de orice urmă de sentiment, ucigându-ne sufletul într-un asemenea fel încât, probabil, dacă mulţi dintre noi şi-ar deschide piepturile, în loc de inimă pulsândă ar avea o bucată de aur pe care domnul Albert nu ar avea de făcut altceva decât să graveze cuvântul “inimă”!

           – Dar domnişoară Dennise… încercă Albert să îi răspundă fiicei gazdei, ascunzând cât de afectat fusese de intervenţia acesteia.

           – Nu, domnule Albert, eu cred ceea ce spun! Preţuirea aurului este o boală, iar bijuteriile pe care dumneavoastră ni le puneţi la dispoziţie cu atâta mândrie, nu sunt decât simptome, moduri de manifestare ale acestei boli.  Să ştiţi domnilor că, deşi din punctul dumneavoastră de vedere munca în grădină nu reprezintă o corvoadă, dimpotrivă, nu suntem ferite de pericole. Câţi dintre dumneavoastră ştiu, spre exemplu, că frunzele şi tulpinile crizantemelor sunt otrăvitoare? Câţi dintre dumneavoastră ştiu că expunerea îndelungată la această floare care vă place atât de mult poate provoca inflamaţii ale pielii? Dumneavoastră, domnule Albert, poate nu ne veţi mai trimite la grădinărit din grijă pentru pielea noastră fină, dorind să ne feriţi de piele uscată, de pete roşii, de senzaţia neplăcută de mâncărime, de cruste şi de leziuni exfoliative. Dar continuaţi să ne exfoliaţi spiritul, să ni-l smulgeţi, să ni-l călcaţi în picioare până dispare de tot, oferindu-ne bijuterii, transformându-ne în manechine a căror frumuseţe nu vă este suficientă, care trebuie îmbunătăţită cu sclipiri de aur, cu ape mişcătoare de argint, cu…

           – Denna, încetează imediat! se auzi vocea enervată şi stridentă a gazdei.

           Dennise o privi sfidător, apoi mutându-şi privirea în ochii lui Albert, spuse:

           – Tot ce vroiam să spun, mamă, este că o bijuterie este o bijuterie, indifferent din ce material este confecţionată. Doar pentru atâta lucru, nu este nevoie să slăvim în saloanele noastre aurul mai mult decât este cazul. Şi ar fi cazul să nu îl mai slăvim deloc!