Somnia diabolici generis

          Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci. Nu mai ţin minte de când mi se întâmplă, ştiu doar că visul revine cu insistenţă, periodic – uneori o dată pe săptămână, alteori mai des. La început nu îmi aminteam nimic, îmi rămânea doar o senzaţie ciudată de teamă nedefinită şi neînţeleasă. Apoi, într-o dimineaţă, când am reuşit, în sfârşit, să îmi amintesc visul, să îl conştientizez, am realizat că se repetase deja de prea multe ori.

          Ea are pe cap o pălărie largă de paie şi o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Se mişcă asemenea unei divinităţi, parcă pluteşte, nu lasă urme, nici pe pământ, nici în torentul auriu al spicelor de grâu, şi, până de curând, nici în mintea mea.

          O văd aplecându-se zâmbitoare în dreptul meu, privindu-mă – încurajator-sfidător, curajos şi provocator deopotrivă. Îmi atinge cu degetele lungi dosul palmei şi apoi, lăsându-le să se strângă pe mâna mea, smulgem împreună macul pe care doream să îl culeg.

          De ce culeg maci i-ar fi oricui de înţeles. Mulţi dintre cei care, într-un fel sau altul, şi-au odihnit capul în aşternuturile inspiraţiei, au apelat la stimulente precum alcoolul sau drogurile. Iar macul… ştim cu toţii, are un gust extraordinar în cozonac…

          Dar nu vorbeam despre mine, ci despre ea… despre străina aceea misterioasă, cu pălărie largă de paie şi rochie albă, vaporoasă, fără mâneci, cu privire sfidător-încurajatoare şi provocatoare deopotrivă. Despre ea vorbesc, cea care îmi bântuie visele ca un blestem, ca o sentinţă, ca o pedeapsă, ca o ghilotină.

          Deşi vorbesc despre ea, nu ştiu ce să spun. Ştiu cu ce este îmbrăcată  – mereu, în fiecare vis, îmi apare cu aceleaşi straie, cu acelaşi zâmbet, cu aceeaşi privire. Îmi apare mereu la fel, zâmbitoare şi neînfricată, aşteptându-se, parcă, la orice i-aş putea face eu în singurătatea unui lan cu maci.

          Uneori o sărut pe buze, alteori doar îi mângâi mâna. De multe ori mi se întâmplă ca, atunci când o zăresc, undeva departe, împletită cu linia orizontului – o umbră – să o iau la fugă fără să îmi mai întorc capul, fără să o aud cum mă cheamă. Dar alteori, văzând-o, eu devin linia orizontului iar ea se împleteşte cu mine, trântindu-mă pe spate, sărutându-mă pătimaş, posedându-mă nebuneşte, aşa cum îi fac şi eu în alte variaţii ale visului.

          Nu ştiu de ce mă înspăimântă. Este frumoasă. Este foarte frumoasă. Are ochii verzi, căprui, negri şi albaştri deopotrivă, sau, uneori, un fel de violet intens ca o culoare a răzbunării – dacă este posibil ca violetul să simbolizeze aşa ceva. De fiecare dată ochii ei au aspect de furtună, pe care îl împrumută în mod fantastic mirosului atingerii ei. Mi se întâmplă, în vis, să îi miros atingerea, chiar înainte de a îi săruta încheietura mâinii, şi de a îmi lăsa vârful limbii să îi guste pielea. În ultimul vis chiar am avut îndrăzneala să o muşc, lăsându-i urme de dinţi pe unul din sânii albi şi plini, care palpită de fiecare dată când o ating.

          Nu ştiu care este nebunul dintre noi doi, ea, pentru că îmi apare mereu în vis, ca o femeie care a făcut o obsesie pentru mine, sau eu, cel care o visează mereu, ca un bărbat care a făcut o obsesie. Poate contează, poate că nu – în definitiv, nu este treaba mea să mă gândesc la lucrul acesta. Eu doar visez, şi, deşi nu îmi doresc să se întâmple, atunci când nu o mai văd vreme de câteva nopţi mi se face un dor cumplit de ea.

2

          M-a înspăimântat odată când, întinzându-se transpirată lângă mine, sub mângâierea razelor arzătoare de soare, porni să îmi mângâie, la rândul ei, pieptul. O mângâiere asemănătoare unei păreri, mai mult boare decât atingere, la fel ca şoapta ei neînţeleasă. De multe ori am încercat să înţeleg ce îmi spune, de prea puţine ori reuşesc. Dar de fiecare dată când vorbele ei mi se strecoară în ureche îmi dau seama că sunt aceleaşi: “Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”.

          Apoi, degetele i se strâng ca o gheară şi unghiile lungi şi ascuţite încep să îmi zgârie pieptul, în timp ce ea îmi sărută frenetic buzele. Braţele mele încearcă să o cuprindă, dar ea alunecă prin îmbrăţişare, pare că se topeşte, că se dizolvă între raze de soare şi adieri de vânt, scăpându-mi de fiecare dată îmbrăţişării. Apoi, în partea stângă a pieptului, degetele ei se înfig adânc, mai întâi în piele, apoi în carne, lăsându-mi inima să fie prinsă în palmă, făcând-o să pulseze mai tare, nu de teamă că pieptul mi-ar fi fost desfăcut, ci de durerea strânsorii. Mâna ei se ridică fără grabă, cu încetineala celui care a învins într-o bătălie şi care ştie că izbânda nu îi mai poate fi furată. Îşi ridică mâna în dreptul soarelui şi deschide palma, lăsânu-mi inima să fie atinsă de lumină şi de căldură, strângându-i în pumn pulsaţia, poruncindu-i, parcă, să se potolească din zbatere sau să încerce, cu puteri sporite, să îi sară din pumn.

          Râde, apoi suflă înspre cele patru zări un soi de cenuşă aurie. În palmă îi răsar capetele firave ale unor maci, apoi tulpinile verzi, cărora le cresc rădăcini mişcătoare. Rădăcinile par că prind viaţă, şi, ca atrase de un magnet, se întind înspre pieptul meu, spre hăul negru şi nemărginit pe care l-a desenat culoarea unghiilor ei ascuţite. Iar ea le împlântă în mine, ca pe un cuţit, zâmbindu-mi, sărutându-mă şi mângâindu-mi trupul, dăruindu-mi-se în totalitate, ca o bacantă, ca o femeie uşoară, ca o soţie fidelă care, din iubire desăvârşită pentru soţul ei, îi permite să dispună de ea cum îi place lui.

3

          La început am încercat să ignor visul. M-am mai visat de multe ori făcând dragoste, sau urcând singur pe panta abruptă a unui munte, lăsându-mi buzele să atingă oglinda mată şi rece a unui lac nemişcat, sau în păduri verzi străpunse de raze fierbinţi de soare. M-am mai visat alături de oameni dragi, sau chiar de necunoscuţi, dar desfăşurând activităţi  care  nu îmi sunt străine… Mi se părea, însă, ceva normal pentru că, ce este visul, de fapt? – doar o proiecţie a inconştientului în conştient, un avertisment, poate, un semnal de alarmă tras de acel eu ascuns în mine atunci când îmi doresc ceva foarte mult.

          Dar pentru că visul începuse să se repete obsesiv, pentru că ea, străina, era mereu ea, singură, neschimbată, îmbrăcată la fel, cu aceeaşi rochie vaporoasă şi albă, fără mâneci, cu aceeaşi pălărie largă de paie, cu aceeaşi sâni rotunzi şi plini de dorinţă, am început să mă gândesc că, de fapt, nu este nimic reţinut în subconştientul meu şi că această imagine are o altă sursă.

          Am început să mă întreb ce ar fi spus un grec antic despre visul acesta al meu. Nu despre ea, pentru că goliciunea ei, hainele care o îmbracă, mângâierile, zâmbetele şi şoaptele nu îmi aparţin decât mie, nu sunt decât pentru ochii şi pentru urechile mele. Dar despre vis?! Să fie oare un semn? Şi de unde ar putea să vină, din necuprinsurile azurii ale cerului sau din străfundurile întunecoase ale lumii subpământene? De ce Hypnos m-ar alege tocmai pe mine pentru vreo farsă din acelea pe care le joacă muritorilor cu atâta plăcere? Dacă nu cumva… dacă nu cumva visul meu, ea, necunoscuta, trece prin poarta de corn, nu prin cea de fildeş. Şi atunci, dacă aşa s-ar întâmpla, visul meu nu ar mai fi o imagine intangibilă, nu ar mai rămâne la stadiul de ceaţă, de fum imposibil de strâns între degete.

          Dacă necunoscuta mea trece, din străfundurile întunecate, prin poarta de corn şi nu prin cea de fildeş (ca o minciună), atunci tot ce îmi oferă ea, tot ce îmi spune, tot ce îmi dăruieşte pe necuprinsul acelui câmp, este cu adevărat al meu şi se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Pentru că, dacă Hypnos nu îşi râde în barbă de mine, visând acest vis eu devin profetul propriei mele fericiri, al propriei mele salvări, a propriei mântuiri, a abandonării definitive din viaţa decadentă pe care o duc de unul singur în braţele vieţii decadente în care întregul iniţial care am fost este reconstruit alături de ea. Mi-am spus că poate ar trebui să fiu răbdător, să aştept să îmi primesc, în sfârşit, coasta lipsă – coasta mea, îmbrăcată în rochie albă, vaporoasă, fără mâneci, cu pălărie largă de paie pe cap, care, reîntregindu-mă, m-ar putea vindeca de orice altă dorinţă.

          Câteva zile am aşteptat nerăbdător să o zăresc undeva la un colţ de stradă, într-un magazin sau aşezată pe vreo bancă. Priveam îndrăzneţ fiecare femeie care îmi ieşea în cale, spunându-mi mereu că ea trebuie să fie, şi, de fiecare dată, nereuşind să îmi ascund dezamăgirea chiar şi în faţa unui zâmbet promiţător care avea un singur cusur – nu era al ei, al celei pe care o doream. Dar mai rău a fost că, parcă aflându-mi hotărârea, ea, necunoscuta, m-a părăsit vreme de câteva nopţi, refuzând să îmi mai apară la linia orizontului, să îmi mai culeagă macii şi să şi-i prindă în păr, să îmi dea să le gust seminţele din palma ei sau de pe trupul ei. Şi fiecare noapte îmi devenise un calvar, un coşmar din care nu aveam posibilitatea să mă trezesc, deşi aş fi dat orice ca realitatea să îmi fie vis şi visul realitate.

4

          Dintre toate femeile care mi-au stat, în timp, alături, nu i-am fost fidel niciuneia. Aveam un prieten care mereu îmi reproşa revoltat acest lucru, dar nu l-am băgat niciodată în seamă. Ştiu că nu ar fi avut posibilitatea să mă înţeleagă. Pentru că infidelitatea mea nu se datora neapărat unei firi slabe în faţa tentaţiei, ci dintr-un raţionament cât se poate de corect. Nu există oameni fideli – fidelitatea este pentru lupi şi pentru lebede, nu pentru oameni. Atunci când cel care este înşelat descoperă minciuna trece prin toate chinurile iadului. Am văzut asta în deosebite rânduri şi nu mi-am dorit să simt aşa ceva niciodată. De aceea mi-am pus la punct un mecanism de apărare uşor de înţeles pentru orice om cu capul pe umeri, mai puţin preocupat de principialitate.

          Nu este important să fii străjerul partenerului sau al partenerei. Nu este important să cauţi să înlănţuieşti, să ridici ziduri şi să dublezi numărul zăvoarelor; nu este important să construieşti temniţe sau turnuri în care ceilalţi, alţii, să nu poate pătrunde pentru a se bucura de farmecele unei iubite sau de mângâierile unui iubit. Mai important este să ştii că atunci când magia este înecată de obişnuinţă, atunci când rutina întinde peste ochi şi peste suflet un văl de amorţeală, trebuie să înşeli primul. Trebuie să îţi calci pe inimă, să plângi, poate, pe ascuns, să suferi şi să te autoflagelezi în gând pentru că pătezi cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat vreodată: iubirea. Apoi să te împaci cu gândul şi să profiţi de prima ocazie – să înşeli.

          După o vreme, când vei afla că nu numai tu înşelai, ci erai la rândul tău înşelat, nu vei suporta niciun chin – nu îţi vei pune sute de întrebări, nu te vei teme că nu erai suficient de bun, că nu ai ce trebuie ca să poţi oferi orice ai oferi într-o cantitate mulţumitoare. Este suficient să îţi spui “eu am înşelat primul, meritam să fiu înşelat”. Şi viaţa merge liniştită înainte, infidelitatea partenerului nederanjându-te nici măcar cât o înţepătură de muscă.

          I-aş fi spus şi lui, prietenului, acest raţionament al meu, dar nu l-ar fi înţeles pentru că preţuieşte prea mult noţiunea de fidelitate. Deşi, este ciudat, uneori îmi închipui că în această noţiune nu pot să creadă decât aceia care nu o practică. Infidelii ar trebui să creadă în fidelitate, pentru că ei ştiu cât de uşor este să rezişti tentaţiilor atunci când ai alături de tine tot ceea ce ţi-ai dorit, dar să cedezi doar pentru că nu vrei să faci altfel. Oamenii greşesc spunând că ar fi invers, că în fidelitate nu cred decât cei care o practică. Deşi o doză de adevăr este şi în asta, pentru că cei fideli o practică deoarece cred în ea, şi, automat, resping cu dezgust infidelitatea. Dar aşa suntem noi, oamenii, fiinţe ciudate şi lipsite de înţeles…

          Pe ea, pe străina mea, nu am mai visat-o de mai bine de o săptămână. Nu ştiu de ce mă pedepseşte aşa. Nu ştiu de ce mă las transformat în asemenea fel – parcă am slăbit, nu mai am poftă de nimic şi cred că din noaptea următoare celei în care am visat-o ultima dată, nicio femeie nu mi-a mai călcat în casă. Oare asta să fie? Să mă pedepsească pentru că nu sunt fidel imaginii ei închipuite, că nu îmi este suficient dezmăţul la care ne dedăm închipuit între macii aceia sângerii? Dar ar trebui să ştie că ei i-aş fi fidel, ea ar fi orice şi tot ce aş avea nevoie. Poate la noapte…

5

          Mă tulbura din ce în ce mai mult visul, şi starea mea de pierdere începuse să se reflecte din ce în ce mai pregnant în viaţa reală. De aceea am acceptat să merg să consult un psiholog. Mi-a venit să râd când l-am auzit spunându-mi că în faţa lui trebuie să îmi deschid în totalitate sufletul, să îi mărturisesc toate secretele fără vreo teamă. Îmi invocă obligaţia de confidenţialitate dintre terapeut şi pacient şi mă asigură că orice i-aş spune va rămâne între cei patru pereţi ai cabinetului său. Dar eu ce să îi fi spus, că mă culcam cu nevastă-sa şi că ea ajunsese să nu îmi mai suporte toanele?

          Devenisem foarte dificil, foarte greu de mulţumit, îmi dădeam şi eu seama de asta, de aceea am cedat insistenţelor şi rugăminţilor de a mă duce la cabinetul soţului ei. Mi se părea stânjenitor şi, în acelaşi timp, hazliu să îl ascult debitându-şi concluziile – visul meu era proiecţia, din inconştient, a nevoii de a iubi şi de a fi iubit, dar, în acelaşi timp, manifestare a temerii mele de a îmi asuma responsabilităţi şi obligaţii sentimentale, teama mea de angajament fiind vizibilă, pretindea el, chiar şi unui novice în ştiinţele psihologiei.

          După aceea începu să îmi proslăvească senzaţia extraordinară pe care o are cel care, din iubire, se oferă pe sine însuşi persoanei care merită să primească în totalitate ceea ce este de oferit. Îmi dădu exemple plauzibile, considera el, spunându-mi că soţiei sale îi sclipeau ochii atunci când îl făcea pe el fericit cu ceva. Şi îmi mai spuse că nimic nu este mai înălţător decât fericirea pe care o simţi atunci când produci fericire, bucuria de a iubi şi de a te simţi iubit într-un asemenea mod încât să fii încredinţat că ceea ce trăieşti este special, cu totul diferit de ceea ce simt oamenii comuni.

          Mi-a venit să îi spun că nevastă-sa îl iubea foarte mult, umplându-şi golurile provocate de absenţa lui cu prezenţa mea, şi, probabil, şi cu a altora. M-am abţinut, însă, şi i-am pus o întrebare simplă care speram să îl blocheze. “Presupunând că este adevărat, că nu există fericire mai mare decât iubirea, de unde ştii că persoana căreia te hotărăşti să i-o oferi este cea care o merită”? “Ştii, pur şi simplu”, mi-a răspuns. Din clipa aceea am hotărât să renunţ la serviciile lui – nu era decât fie un alt şarlatan care înşela oamenii, fie avea impresia că, dacă avea o hârtie care să îi ateste nişte studii făcute cine ştie cum, este capabil să aibă un răspuns la orice dilemă umană.

          Şi, mai mult de atât, îl consideram incapabil de a mă ajuta cu ceva pentru că, deşi susţinea cu tărie opinia că ştii, simţi care este persoana potrivită căreia să te oferi necondiţionat, nu ştia că nevastă-sa mi se oferise în moduri pe care el nici nu le-ar fi visat…

          L-am lăsat în pace cu ştiinţa lui, acea ştiinţă stupidă, cu senzaţia că el nu a greşit deloc oferindu-se femeii care îl aştepta în fiecare zi acasă, gata să îi însenineze zilele mohorâte. Dar în timp ce îmi spuneam mie însumi toate acestea şi chiar râdeam de scornelile cu privire la împlinirea completă prin iubire, am văzut-o.  Am văzut-o pe ea. Nu purta pălăria ei obişnuită, nici rochia albă, vaporoasă, fără mâneci. Părul negru i se revărsa pe spate, pieptănat în modul pe care îl cunoşteam, dar buzele ei nu îmi zâmbeau. Mi se părea că mă priveau întredeschise – dacă buzele pot să privească – deopotrivă cu ochii uimiţi, şocaţi, întrebători, străbătuţi, însă, de o bucurie ciudată pe care nu ştii cum şi dacă să o manifeşti.

6

          Vorbea la telefon. Când i-am auzit vocea i-am recunoscut-o pe dată şi un fior mi-a străbătut trupul. Dar ce m-a înspăimântat şi mai tare au fost cuvintele ei: “Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”. M-am întors grăbit în direcţia dinspre care i-am auzit vocea şi în precipitarea mea am lovit o femeie care nu îşi putu stăpâni un geamăt de durere. Atunci şi ea, necunoscuta, necunoscuta mea îmbrăcată altfel decât ştiam de obicei, se întoarse şi mă privi.

          M-am apropiat de ea temător, în timp ce ochii ei clipeau des, ca şi cum ar fi vrut să înlăture o ceaţă deasă de somn, sau poate visul nostru, acela pe care se părea că îl împărtăşeam.

          “Te-am visat”, i-am spus, căutând să îi străpung sufletul cu privirea. “Eşti nebun” îmi spuse ea cu voce şoptită, privind împrejur temătoare. “Poate, dar dacă eu sunt, eşti şi tu”.

          Sunt mulţi care spun că iubirea loveşte pe neaşteptate. Sunt şi mai mulţi care îşi povestesc iubirile ca şi cum ale lor ar fi cele mai inedite, cele mai de luat în seamă, cele mai demne de admiraţie. Iubirea, se spune, apare din neant, atunci când nu o cauţi, când încetezi să mai crezi în ea, să ţi-o mai doreşti. Atunci loveşte fulgerător, dezmembrând structuri sufleteşti bine închegate până atunci, demolând principii, călcând în picioare morala şi bunul simţ, fiind gata, ca o zeiţă dezlănţuită a răzbunării, să calce pe cadavre pentru a îşi atinge scopul – acela de a arăta celor care nu cred în ea că există.

          Iubirea este ca o pedeapsă aplicată de divinitate pentru blasfemie. Sunt mulţi care, punând la îndoială existenţa omnipotenţei cereşti cer dovezi pentru a începe să creadă. De multe ori am auzit câte un neghiob spunând:“Dacă Dumnezeu există, să mă trăznească acum, pe loc, pentru că ar trebui să ştie cât de păcătos sunt”! Dar trăznetul nu vine atunci când îl cere păcătosul, vine mai târziu, sub o altă formă, cu mult mai puţină risipă de electricitate. Atunci când cade pedeapsa, pământul îşi accelerează mişcarea de rotaţie, sau o opreşte de tot, transformându-se într-un pustiu necuprins. Aerul devine înecăcios, soarele păleşte, nopţile devin asemenea zilelor, plânse înăbuşit, iar lumina din ochi se stinge, devenind din ce în ce mai slabă, o pâlpâire a unei lumânări aprinse, într-un colţ uitat de mănăstire, pentru sufletul celor vii.

          La fel este şi cu iubirea, doar că ea acţionează în mod diferit. Ea, înainte să stingă focul din priviri îl intensifică, îi dă puterea de a calcina, de a distruge în mod sfâşietor interiorul trupului care o găzduieşte – un fel de sterilizare a tot ce a fost înainte, cândva, o sterilizare definitivă care, după o vreme, are acelaşi rezultat nefast – nefericirea, fie că este adusă de rutină, fie că este adusă de suferinţa unei despărţiri.

          Dar ceea ce se citea în ochii noştri, ai ei şi ai mei, era altceva, era mult mai presus de comunul dezgustător al oamenilor – era semnul primei poveşti perfecte de iubire a umanităţii.

7

          Prima poveste perfectă de iubire a umanităţii a pornit dezvăluindu-şi imperfecţiunile. Orice ar dori să spună unii gata să râdă de mine, ar trebui să ţină seama că este foarte probabil ca perfecţiunea să fie atinsă prin însăşi absenţa ei – perfecţiunea în ansamblul ei nu poate decât să plictisească prin previzibilitate, iar ceea ce este plictisitor nu poate să fie perfect, pentru că altfel nu ar plictisi.

          La început am trecut cu vederea faptul că ea, necunoscuta mea, era căsătorită. Nu mi-a păsat că din punct de vedere al societăţii îi aparţinea altuia – un altul care nu i se potrivea deloc, un om lipsit de perspectivă şi de valoare în tot ce înseamnă candoarea şi ştiinţa visului. Unul care nu reprezenta altceva decât o altă furnică muncitoare într-un muşuroi, individ cu aplecări mediocre pentru care visul nu era altceva decât dovada cea mai profundă a incapacităţii de ancorare în realitate. Nici nu mă miram că era nefericită şi, cu atât mai puţin, că mi se oferea mie – o îngemănare a sufletului ei în frumuseţea visului şi a simţirii. Niciunul dintre noi nu putea tăgădui că îi aparţine celuilalt, nu numai datorită imaginilor pe care le împărtăşiserăm nopţi de-a rândul fără a fi conştienţi de existenţa noastră în mod separat, ci şi prin alte lucruri pe care le descopeream, treptat, unul în celălalt.

          S-a întâmplat de câteva ori ca fruntea să i se întunece sub povara vinovăţiei pe care o simte orice femeie care înşeală prima dată, dar ştiam cum să îi alung norii şi cum să fac soarele să răsară. Mereu îi spuneam un lucru la care mă gândeam, că ea, în visul nostru, îşi găsise, în acel lan presărat cu maci, vaza în care dorea să aşeze florile abia culese – acea vază nu puteam fi decât eu. De aceea ne vedeam de câte ori aveam ocazia, eu presărându-i în suflet fericirea de care avea nevoie, ea făcând la fel, având în vedere că de multă vreme nu mai pot simţi fericire decât atunci când ştiu că sunt capabil să o provoc altei persoane.

          În fiecare sărut, în fiecare atingere, în fiecare mângâiere şi în fiecare şoaptă, oricine ne-ar fi văzut ar fi putut observa numai semnul inconfundabil al perfecţiunii, al oamenilor care nu îşi au alt loc în lumea aceasta decât unul alături de altul, iar soţul ei nu ne mai părea decât umbra unui nor prevestitor de furtună de vară – o furtună care pe cât de repede vine, pe atât de repede dispare, făcând din nou loc luminii şi bucuriei. Într-o zi, pe când stăteam înlănţuit de braţele ei subţiri, i-am cerut să alungăm definitiv norul din paradisul nostru – i-am cerut să divorţeze. Nu mi-a răspuns cum mă aşteptam, dimpotrivă, după ce a rămas pe gânduri multă vreme a început să îmi invoce piedici şi să ridice în calea visului ziduri aproape de netrecut. Numai de atunci am început să fiu gelos. Dar chiar şi aşa, de câte ori mă părăsea după ce îmi săruta pasional buzele spunându-mi cât de mult mă iubeşte, îmi ziceam că trebuie să fiu fericit… Deşi îşi petrecea nopţile în casa altuia, care, din întâmplare îi era soţ, ea îmi aparţinea mie. Visurile ei din timpul nopţii mă conţineau pe mine,  şi primul ei gând când deschidea ochii dimineaţa îmi era destinat…

8

          Într-o zi am hotărât că nu îmi merita iubirea. Încerca mereu să prelungească o legătură bazată pe putreziciune, pe imoralitate şi pe minciună, ceea ce îmi tulbura liniştea interioară. Nu am fost niciodată vreun puritan, dar dacă am preţuit ceva pe lumea aceasta, a fost curăţenia sentimentelor. Iar sentimentul nostru, deşi real şi puternic, era târât prin noroi, pătat cu numărat de minute şi consumat, de multe ori, în grabă. Devenise prea obositor să iubesc femeia altuia chiar dacă îmi împărtăşea sentimentul şi devenise, în timp, mai mult a mea decât a lui.

          Poate şi din această cauză, din pricina mândriei, am hotărât ca tot ce se întâmpla între noi să se încheie. Ea era căsătorită, dar mă iubea pe mine. În ochii societăţii ar fi fost considerată adulteră, în realitate, însă, eu eram cel înşelat. Trupul ei ne aparţinea amândorura, şi mie şi soţului ei, dar sufletul ei era al meu. Şi, cum suntem noi, oamenii, egoişti, din ce avem mai mult vrem şi mai mult, încercând să ne asigurăm că nu împărţim cu nimeni ceea ce avem…

           Nu mi-a rămas nimic de făcut decât să mă aşez cu chipul împietrit pe un scaun şi să privesc în jur ca şi cum aş fi fost în dormitorul meu pentru prima oară. Venise să mă vadă, să petrecem împreună câteva ore, dar zâmbetul şi sclipirea de sub gene i s-au stins când i-am cerut să se îmbrace, să plece şi să nu îmi mai iasă niciodată în cale. Mi-a părut derutată. Cred că mereu trăise cu impresia că iubirea este o legătură care uneşte doi oameni pentru totdeauna, chiar dacă nu le este sortit să rămână împreună. Probabil auzise din cine ştie ce locuri cum doi parteneri rămân prieteni după ce îşi îngroapă speranţele într-un viitor comun. Dar acelea nu sunt prietenii, sunt doar minciuni. Sunt mici portiţe lăsate deschise pentru ca, mai târziu, cândva, să existe posibilitatea reluării unei relaţii care nu a funcţionat de prima dată.

           Oricât am încercat să îi explic, nu a vrut să înţeleagă că aveam o concepţie diferită de a ei. În iubire nu încape compromis, aceasta este un joc de totul sau nimic. Şi fiecare trebuie să se mulţumească, fără a pretinde mai mult, cu ceea ce obţine. Indiferent că destinaţia este raiul sau iadul, ea trebuie acceptată, pentru că pământul, calea de mijloc, nu este decât o prelungire inutilă a unei suferinţe, o piedică în calea unei uitări binecuvântate.

            Încă îmi răsună în urechi ultima ei întrebare, strecurată printre lacrimi mari, şoptită tremurat, însoţită de cea mai mare parte a sufletului ei: “Şi visul nostru”? Chiar aşa, visul nostru… el îşi făcuse bine treaba; nici măcar nu îl mai împărţeam, doar îi lăsasem umbra să ne coboare într-atât de mult încât din prima poveste perfectă de iubire a umanităţii, povestea noastră, ajunsese una ridicolă şi profund imorală. Imorală nu pentru că mai exista o a treia latură a triunghiului, ci pentru că încăpăţânându-ne să nu ne desprindem unul de celălalt amândoi atentam la noi înşine. Ori, dacă ar fi să cataloghez ceva ca fiind imoral, aş putea spune că atentatul împotriva sinelui, autodistrugerea, sunt cele mai imorale, cele mai condamnabile lucruri pe care le poate săvârşi cineva.

           Am închis uşa în urma ei, m-am aşezat pe un scaun şi am rămas impasibil, golit de vlagă, cu privirea pierdută într-un trecut-viitor pe care urma să îl trăiesc din nou, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată. Doar că visul nostru îşi împlinise menirea.

9

          M-am aşezat la o masă liberă în prima cârciumă pe care am găsit-o în cale. Îmi simţeam trupul neîncăpător în dormitorul pe care îl părăsise ea cu câteva ore în urmă şi m-am hotărât să ies din casă, să mă plimb, să mă pierd. Să mă pierd pe străzi neumblate de piciorul ei, cuprinse de o absenţă care trebuia să îmi aducă neapărat uitarea. M-am plimbat, am alergat, m-am făcut că nu îmi amintesc nimic, că uit, dar de fiecare dată îmi uitam uitarea şi evidenţa reapărea mai îngrozitoare, mai apăsătoare decât cea mai cumplită sentinţă pe care ar putea-o pronunţa vreodată un tribunal.

           Îmi priveam conţinutul paharului, încercând să ignor privirea unui bărbat de la masa alăturată. Mă înspăimântau ochii lui care păreau capabili să îmi scotocească în cele mai ascunse cotloane de suflet, dar, mai ales, zâmbetul acela misterios care îi apărea pe buze de câte ori îl priveam. Avea o faţă comună, cu nimic deosebită de alte mii de feţe, nici frumoasă, nici urâtă, ovală sau rotundă, nici nu mai ştiu… o faţă care lăsa impresia că în clipa în care nu ai mai vedea-o ai uita-o imediat. Dar, în realitate, acel personaj avea o putere de atracţie deosebită, ceva inuman, imposibil de priceput şi de alungat deopotrivă. Mă urmărea, aşa aveam impresia, ca un coşmar din care nu mă puteam trezi şi, în întuneric, de câteva ori mi se păru că forma bărbătească se transformă într-una femeiască, că ochii lui ajung să fie străjuiţi de genele ei, ale necunoscutei mele, şi că dinspre el mi se strecura în nări un parfum nedefinit de mac.

           Alături, cu spatele la mine, îi stătea un alt bărbat căruia nu i-am putut vedea faţa. Am tresărit când acesta porni să îi spună străinului care mă observa ceva legat de maci. Mi-am strâns degetele pe pahar şi mi-am încordat auzul: “Nimic de pe pământul acesta nu este în mai strânsă legătură cu visul decât macul. Nimic, nici fericirea, nici iubirea, nici speranţa, nici naivitatea, nici optimismul nu au puterea de a provoca vise mai puternice şi mai adânci decât macul. Un vis fără mac este ca o mâncare fără sare. Macul este acela care înflăcărează, care produce visul, care îi desenează cu precizie umbrele, care îi stabileşte limitele acelea aflate în vecinătatea infinitului, a nelimitării”…

          Îşi coborî vocea, parcă pentru a nu îmi permite să aud sfârşitul frazei. Îi auzeam vocea dar nu îi mai puteam distinge cuvintele, până când, cel care ascultase până atunci în tăcere spuse: “Macul nu poate să fie despărţit de noţiunea de vis. Indiferent dacă el este cel care îl provoacă, sau dacă apare vreun vis care să îl conţină. Efectul seminţelor de mac are o durată scurtă, dar este intens, foarte intens… dar şi invers, visele în care apare macul prevestesc acelaşi lucru, o experienţă scurtă şi foarte intensă, o aventură, de exemplu”. Îşi împlântă privirea în ochii mei şi îmi zâmbi într-un mod înspăimântător, sălbatic şi sigur, ca şi cum ar fi spus totul pentru mine, nu pentru comeseanul său. “Macul nu poate să fie altceva decât aventură”!

          Am simţit o atingere pe umăr şi am tresărit. Era ora închiderii şi tânăra care servea băuturi venise să mă întrebe dacă mai doream să îmi aducă încă un pahar înainte să plec acasă. Mi-am plimbat privirea în jur, buimac, căutându-i pe cei doi. Nici măcar masa la care îi văzusem nu mai era acolo unde ştiam că se află. În locul ei stătea, neclintit, un perete murdar şi acoperit de igrasie, singurul martor al unei revelaţii care începea să mi se citească în ochi.

          “Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”. Mă găsise, vaza eram eu. Iar tulpinile, rădăcinile care fuseseră sădite în mine…!

10

          Este ceva, o lupta nepământeană pe care noi oamenii nu o putem înţelege, doar o bănuim, o ştim desfăşurându-se ascuns în umbră, între puteri care depăşesc posibilităţile noastre de percepţie. Pentru fiecare suflet este o încleştare acerbă între două instituţii, două închisori cărora le-am găsit, în mod convenabil, titlul de Rai şi de Iad. În una, atunci când ajungem în ea dar şi înainte, trebuie să ne supunem şi să plecăm capul, în cealaltă, să suferim. Cel puţin aşa ni se spune cât ne trăim viaţa, covârşiţi de imposibilitatea de a cunoaşte adevărul.
În lupta aceasta pentru fiecare suflet nimic nu este interzis, totul este permis – şi slăbiciunea uneia dintre forţe, ascunsă sub scuza penibilă a liberului arbitru, şi viclenia nedeghizată, care ştie că scopul scuză mijloacele.
“Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”.
Poate este adevărat că cea mai mare slăbiciune a bărbatului este femeia – tentaţia, imposibilitatea de a rezista ispitei. Viclenia cunoaşte aceasta, şi îşi poate ascunde faţa înspăimântătoare sub borurile unei pălării de paie, sub faldurile unei rochii albe, fără mâneci, vaporoase, sub impresia unui vis, a exprimării unui vis. Toţi umblăm prin viaţă culegând vise, lăsându-le să ni se dezvolte în suflet, în minte, alergând, cuprinşi de efervescenţă, să le îndeplinim. Până când fie le înţelegem, indiferent dacă le realizăm sau nu, fie le lăsăm să se destrame. Dar sunt vise care îl destramă pe visător, cele trimise din lumi întunecoase prin porţi ale minciunii, porţi de corn distrugătoare, care lasă printrânsele spectre în căutare de hrană, gata să îndestuleze una din taberele care se luptă pe ascuns pentru sufletul fiecăruia dintre noi.
Citisem undeva că sunt patru izvoare ale visului, dar abia acum înţeleg… Visul poate să fie generat de o boală fizică, ori, în al doilea caz, de un afect, de emoţii puternice provocate de iubire, speranţă, teamă sau ură. Dar în viaţa mea, aceea care curgea liniştită, lăsându-mă rece la tot ce se întâmpla în jurul meu, nu avea cum să se nască vreun vis provocat de boli sau de afecte. Mai sunt, însă, vise trimise de puterea şi viclenia demonilor, sau cele trimise de Dumnezeu.
Abia acum înţeleg de ce gheara ei îmi scosese din piept inima pulsândă şi îmi sădise în locul ei rădăcini de maci sângerii. Fusese singurul avertisment de care am beneficiat vreodată, dar în loc să îl iau în serios i-am conferit farmec şi voluptate. Nu am ştiut că mi-a venit rândul să fiu prins în încleştare, să fiu miză; poate că nici nu mi-a păsat. Iar acum este prea târziu… pentru că, prin absurd, dacă este adevărat că diavolul pierde întotdeauna, de data aceasta a izbutit să îşi construiască în mine un bastion care să îi întârzie înfrângerea – în sufletul acesta mutilat de suferinţă, de dorul pentru o plăcere efemeră şi pământeană, de dorul unei femei necunoscute care îşi transformă degetele în gheare şi îmi împlântă în piept flacăra distrugătoare a dorinţei nebune şi neconsumate.

2 comentarii la “Somnia diabolici generis

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s