Despre natura femeii

Femeia este unul din cele mai frumoase lucruri care există pe lumea asta. Indiferent cum este ea, înaltă sau scundă, slabă sau grasă, profundă sau superficială. Dintr-un anumit punct de vedere, între femei nu există nici o diferență, toate sunt… Femeia. De multe ori de neînțeles și misterioasă, surprinzătoare și plăcută. Frumusețea ei nu stă numai în fizic ci și în personalitate, în suflet, în esența ei femeiască. O vrajă care bărbaților le este necunoscută, dar care are puterea de a îi subjuga într-un mod atât de puternic încât nu se vor mai putea rupe niciodată de amintirea ei, de sentimentele pe care le au pentru ea. Să explici așa ceva, să cauți să găsești natura acestei vrăji, izvorul ei, este absolut imposibil. Totul trebuie luat ca atare, așa cum este, pentru că multe mistere își pierd farmecul atunci când rădăcinile le sunt descoperite. Și femeia este cel mai dulce mister, cel mai de luat în seamă.

Femeia poate provoca durerile cele mai adânci, fericirile cele mai năucitoare, trăirile cele mai complexe. Amețeala aceea ușoară de la început, pierderile rațiunii în multe din clipele petrecute alături de ea, toate te îndeamnă să rămâi “acolo”, sau, dacă trebuie să te depărtezi, te obligă să revii. Fără discuții, fără comentarii, fără împotriviri.

Divinitățile pălesc și se retrag în fața imaginii unei femei îndrăgostite. Sclipirea din ochii ei, lacrimile strălucitoare care îi pot brăzda chipul, zâmbetul amețitor care promite un întreg univers… toate câte țin de sentimentele care i se citesc pe chip fac să pălească cea mai expresivă icoană. Sunt atât de mulți cei care au înțeles rolul femeii în acest chin pe care îl numim viață! Sunt atât de mulți cei care au cântat-o, care au aruncat în depărtare și s-au lepădat de orice altă formă de divinitate. Zeii tuturor religiilor, adunați la un loc, nu au în ochi puterea unei femei, nu au expresivitatea ei, nu au capacitatea ei de a iubi și de a ierta.

Femeia este cel mai complex univers, sentimentele ei pot fi pustiitoare, iubirile ei nu pot fi stinse cu lacrimi, iar mâniile ei sunt mai înspăimântătoare ca furtunile zbuciumate ale oceanelor. Ochii ei pot arunca fulgere sau vrăji care fac pe oricine să uite orice altceva. Zâmbetul ei poate trezi demoni, poate înfierbânta nopțile geroase, iar atingerea ei poate vindeca răni adânci. Dar mai ales mânia… Am văzut de multe ori Femeia mânioasă. Cerurile se întunecă, norii sugrumă lumina soarelui. Părul ei vălurind parcă șuieră, mai înspăimântător ca șerpii veninoși din părul Meduzei. Buzele ei tremură, roșii de pasiune sufocată, de mândrie rănită… Mâinile crispate se pot transforma în arme letale, capabile să ucidă orice vis și orice speranță. Doar pentru că veneratorul nu s-a supus voinței ei.

Femeia este un lac limpede, cu ape adânci. Dar când apele din adâncuri sunt tulburate până și zeii olimpieni se înspăimântă. Devine mai sângeroasă ca o fiară, mai neclintită ca cel mai neclintit munte, mai aspră decât cel mai sălbatic viscol. Doar gesturile ei sunt suficiente pentru a răni, pentru a ucide. Și ultimul lucru pe care îl poți face este să cazi în genunchi, să te supui mâniei ei divine, să îți accepți soarta și să te jertfești pe altarele ei.

Este o voluptate aparte să cazi răpus de farmecele unei femei. Poți simți o plăcere nebună să o privești, să o stârnești, să cauți să îi devii stăpân fără a realiza că de fapt accepți jugul unei robii din care nu vei mai ieși niciodată. Privirile ei însorite, furtunile dezlănțuite în sufletul ei nu pot fi comparate cu nimic. Tristețile ei fac și cerurile să plângă, iar lacrimile ei sunt cea mai dulce băutură care ne-ar putea atinge buzele.

Atunci când îți dorești moartea cea mai dulce, suferința cea mai amară, aruncă-te în brațele femeii și dezlănțuie fiara. Imaginează-te dresor, minte-te că o vei putea îmblânzi, că o vei domestici și că o vei domina. Și apoi așteaptă, cu ochii închiși, să îți fie sfâșiat sufletul, să eliberezi din pieptu-ți cel mai agonizant geamăt…

Demascarea. Da, recunosc! (despre mine, mai în glumă, mai în serios…)

          Nu vreau să vă îndepărtez, dragii și dragele mele, voi, cei care zi de zi, o dată la două zile, săptămânal, etc. veniți să citiți ce mai scriu eu pe aici. Totuși, oricât am făcut eforturi să mă abțin nu mai pot răbda. Mă văd nevoit, silit de condiția mea celestă, să vă mărturisesc superioritatea mea. Din nimicnicia voastră vă veți uita către mine cu ochi mânioși, știu, dar nu veți ține supărarea, vă veți da singuri seama de această superioritate. Apoi veți ajunge la concluzia lui Sherry, că “și viermii pot slăvi dumnezeirea”. Și veți reveni la sentimente mai bune, veți reînvăța să țineți la mine, să mă apreciați și să mă iubiți.

         M-am ascuns destul sub niște rânduri, suficient am căutat să nu vă orbesc cu perfecțiunea mea. Am considerat că nu ar fi corect față de voi, dar deja devine incorect față de persoana mea. Nu mă voi mai ascunde… trebuie să știți că am niște ochi frumoși, atât de frumoși încât femeile uită să își miște privirea când îi întâlnesc. Din fericire pentru ele asta se întâmplă foarte rar. Fiind conștient de pericolul pe care îl reprezintă acești ochi diavolești până și la dușurile bilunare pe care le fac îmi păstrez ochelarii de soare.

          Am văzut pe diverse bloguri cum unii pun poze cu ei, căutând să atragă atenția. Eu nu caut ca acest loc să fie unul comercial, de aceea am refuzat orice imbold de a mă arăta. Ar fi o îmbulzeală cruntă, toți ați dori să îmi vedeți pozele, să mă felicitați pentru spatele păros cu care m-a înzestrat natura, pentru mustăcioara tip guță (până și acest semizeu al muzicii bune nu își poate scrie numele cu majusculă în fața mea) atât de elegantă și de invidiată. În fața fotografiilor mele nările v-ar fi inundate de parfumul natural (exclusiv natural sau diluat cu niste aqua di gio) pe care îl emană ființa mea, sufletul meu…

          Ce doream să vă spun? Buzele îmi sunt roșii ca petalele trandafirilor sărutate de roua dimineții. Și dacă pe ele se mai rătăcește o coajă de sămânță, nu vă temeți pentru imaginea mea, voi da frâu masculinității care mustește parcă la subsuorile mele și o voi scuipa cale de o poștă… sau în obrazul celui mai apropiat dușman. Forța mea herculeană este remarcată chiar și de ochii cei mai lipsiți de simțul detaliului. Lanțul de aur de o kilă care mi se prelinge pe piept poposind pe burtă nu este cel care mă covârșește. Nici brățările cu zale groase nu sunt cele care îmi lungesc mâinile mai mult decât vi s-ar părea vouă normal. Această ținută pe care neștiutorii ar numi-o grobiană este de fapt exprimarea libertății mele de gândire, a puterii de pătrundere penetrare a legilor universului care în cazul meu atinge paranormalul… pentru că eu sunt cel mai fervent adept al teoriei darwiniste, eu și numai eu mă trag din maimuță. Dar pentru a mă deosebi de strămoșii mei demni, degetele-mi sunt acoperite cu ghiuluri care vă iau ochii, care pe unii dintre voi vă umplu de invidie… Și greșiți când spuneți că gramajele lor sunt imense, că sunt de prost gust! Au exact gramajul necesar pentru a-mi fi cuprinse degetele asemănătoare unor gustoși cârnăciori de bere.

          Unii dintre voi, pasionați de gadgeturi, s-ar uita cu invidie la telefonul meu extrem de scump, făcut la comandă… dar v-aș încuraja (pentru că și eu țin la voi) spunându-vă că înainte, când nu atinsesem perfecțiunea, telefoanele mele erau luate la ofertă, din buzunarul vreunui adormit, din poșeta vreunei neatente… Și aș considera că nu vă pasă deloc de ceea ce simt dacă invidia vă va îmbujora obrajii, când îmbrăcat de gală, îmi veți  privi cu jind costumul armani (in fata mea tot fara majuscula) asortat perfect cu adidașii pe care scrie Nikee.  Cred că am spus suficient deocamdată… știți că nu îmi place să mă laud, sunt suficiente cântece în care nevasta mea, amantele mele, mașinile și întreaga mea avere s-au dovedit a fi o nesecată sursă de inspirație pentru artiștii autohtoni de calitate, bronzați cu dungi prin curțile palatelor lor cu turnulețe. Și voi le știți prea bine, degeaba ați nega. Sunt atât de molipsitoare încât e imposibil ca stomacul să nu vă tresalte. (a spus cineva din spate “a greață”?! Te înșeli, frate, dar lasă, rezolvăm noi în particular…)

          Iertați-mă că am îndrăznit să îmi afișez superioritatea, dar oricum ați fi aflat despre această esență pură a divinității care îmi curge în vene în loc de sânge. Aurul strălucește și în mocirlă, indiferent dacă este purtat la gât, în ureche, pe mâni sau chiar la gleznă. Știu că vă va trece repede această supărare, pentru că îmi veți recunoaște mărețul suflet după comportamentul de până acum. Am căutat să mă ascund doar ca să nu vă nasc complexe de inferioritate, invidii, zbuciumuri nejustificate. Știu cum este, am trăit asemenea clipe de coșmar… Superioritatea naște complexe… și complexul de superioritate poate deveni relativ repede complex de inferioritate. Asta este lumea în care trăim… Dar țineți în continuare la mine, chiar dacă vă simțiți sfidați, arăta-ți-mi iubire și apreciere, hrăniți-mă ca și până acum cu energia voastră… doar pentru că sunt perfect!

P.S.: o dedicație – nu e chiar ultima capodoperă a lui gută, dar merge…

Oaza

Într-o zi mi-a cerut să îi descriu o oază. Am început să mi-o imaginez, apoi să îmi caut cuvintele… voiam să fie oaza ei, cea mai liniștitoare și mai primitoare oază care a existat vreodată. Am adunat în imaginația mea vegetație luxuriantă, flori frumos mirositoare… un lac limpede, cu unde în culorile curcubeului, în care să își reflecte în fiecare dimineață chipul adorat. Apoi am căutat să o populez. Am căutat cele mai frumoase și mai periculoase specii de șerpi ai paradisului, cărora cu chinuri infernale le-am smuls colții și le-am extirpat veninul. I-am îmblânzit și i-am învățat să mângâie și să sărute dacă li se va cere. Le-am făcut un culcuș separat, la marginea oazei, în nisipurile încinse de soare, departe de copacii în care ar fi locuit păsările. Șoimi mândri și vulturi maiestuoși aleși cu cea mai mare atenție. Frumusețea lor, impetuozitatea, ar fi trebuit să îi fie ei izvor de mândrie că este stăpână peste aceste minuni. I-am învățat să i se supună, să se înalțe și să o lase să vadă, prin ochii lor, frumusețea acelui tărâm. Ca să nu se simtă singură i-am adus doi ogari și un cal… prințesa acelor nisipuri nu putea să fie lipsită de așa ceva. Când ar fi dorit ar fi încălecat și ar fi pornit în goană sălbatică prin căldura deșertului sau noaptea prin înfrigurarea lui. Când s-ar fi întors ar fi oprit lângă lacul în care s-ar fi răcorit complet goală, sub privirile cerului. Iar noaptea, ar fi găsit în cortul somptuos blănuri groase de animale care să îi oprească tremurul abia stăpânit. I-ar fi readus în scurt timp sângele în obraji, împrăștiindu-și în tot corpul ei căldura binevenită.

M-am împrietenit cu soarele și l-am rugat să ardă nisipurile din jurul oazei, cât poate de departe, ca ea să nu poată pleca. Nu a vrut niciodată să plece, dar într-un fel mi-o doream prizonieră, o doream înlănțuită veșnic de mine, cu lanțuri pe care nimic nu le-ar fi putut sfărâma. Plăsmuisem, poate, o închisoare splendidă, pierdută undeva în imaginația mea, sub razele toride ale soarelui și sub licărul misterios al stelelor. Îmi plăcea, dar simțeam că nu e completă. Lipsea ceva, cred, și deși mă întreba mereu de oaza ei îi spuneam că încă nu există. Îmi plimbam mereu ochii minții peste vegetația care o aștepta să îi învăluie cu foșnet trupul, ascultam susurul undelor lacului care aștepta să îi sărute picioarele cu apele sale… priveam animalele, panterele alese ca paznici, ogarii nerăbdători, șoimii și vulturii care se înălțau departe în cerurile albastre scrutând orizonturile, pândindu-i sosirea.

Ea nu a mai venit. Vulturii și șoimii s-au înălțat atât de sus, în mrejele amețitoare ale sirenelor cerului, și nu s-au mai întors niciodată. Ogarii au pornit în căutarea ei, în întâmpinarea ei, și au căzut răpuși de mirajele deșertului. Soarele și-a pierdut nerăbdarea și înfuriat că nu îi poate zări frumusețea a ars acel colț de rai care îi aparținea ei. Palmierii și-au aplecat trupul atingând nisipurile cu coroana ofilită. Ierburile au început să se usuce și să moară, zburând către o nouă viață pe alte pământuri, mai primitoare. Șerpii și-au recăpătat veninul, au otrăvit totul și apoi s-au ucis între ei. Pustiul a început o luptă scurtă și surdă cu rămășițele acelei oaze nelocuite. A câștigat repede, întinzându-și nisipurile până la malul lacului aproape secat. Am găsit între cutele pământului trupuri de pești colorați, sclipitori, sufocați mai degrabă de absența ei decât de pierderea apei. De multe ori am încercat să mă lupt pentru acea închisoare pe care și-a dorit-o, m-am răzvrătit împotriva legilor naturii, am încercat să alung soarele, să năruiesc nisipurile, să le blestem cu verdeață. Am reușit doar să păstrez lacul acela fermecat pe jumătate plin, dar nici asta nu mai am putere, prea îmi simt ochii arși și lacrimile au început să îmi sece.

Oaza ei a murit încet fără să o încânte măcar o dată. Rămășițele au devenit ale mele, dar pustiul ne împinge din ce în ce mai mult spre nicăieri, lupta o pierdem, oricât ne-am împotrivi. La noapte voi depune armele. Voi lăsa totul să se transforme într-un praf aurit pe care vânturile îl vor batjocori, îl vor înălța înspre ceruri și îl vor împrăștia suflându-l către toate zările. Iar eu voi rămâne cu o fotografie ștearsă, pătată de săruturi furate. Noua mea oază….

Nihilism

Ai plecat fără să știi că în fiecare noapte, rămas în urma ta, mă gândesc la tine. Uneori, înspăimântat de evidență, caut să îmi acopăr ochii în fața spectrului tău. Dar mâinile mi se îndreaptă, inconștiente, spre piept, căutând să oprească sângerarea dureroasă. Și privirea îmi rămâne pierdută în spațiu, scrutându-ți în orizonturile spre care ai plecat chipul împietrit. Revăd pe buzele întredeschise surâsul triumfător hrănit la sânul minciunii. Ochii necruțători care nu au lăsat să se citească nici o urmă de regret în clipa în care mi te-ai desprins din brațe. Trupul feciorelnic – atât de fierbinte la atingerea mea, la gândul altor bărbați… M-ai transformat profund, impunându-mi să devin o umbră, să neg evidența, valorile, să îmi uit principiile și să îmi devin un străin chiar mie, cel ce eram. Dar dacă te temi pentru mine, nu te teme; dacă îți râzi de suferința mea râzi zadarnic. Voi fi bine… Inima mea este la locul ei alături de tine. Lacrimile sunt bine ascunse în viitoarea ta suferință. Gândurile nu îmi vor mai rătăci niciodată spre zări îndepărtate, spre iubiri imposibile. Sunt întemnițate, aruncate în lanțurile grele ale părului tău. Speranța mea zace înmărmurită într-un colț de suflet pe care l-ai învelit în amenințările viitoarelor tale aventuri. Iar întreaga mea ființă te însoțește mereu, ascunsă pe talpa pantofilor tăi. Mi-am îndeplinit menirea. Nu mai am nimic, îmi va fi bine.

Exil

Mi-au spus să plec, să îmi caut norocul în lume. Mi-au lăudat potențialul și mi-au deplâns risipirea dacă aș rămâne acasă. Nu am vrut să plec, dar au căutat să mă alunge prin atitudinea lor binevoitoare. Am lăsat totul în urmă, mi-am luat bagajul minuscul și am pornit-o spre zările în spatele cărora nu am vrut niciodată să aflu ce se ascunde. Am străbătut dealurile copilăriei până departe, la poalele munților, și de acolo, făcându-mi curaj, am început să urc pe cărarea vieții. În față mi se deschideau lumi noi, locuite de oameni diferiți, unii grăbiți într-o alergare nebună, alții prăbușiți pe marginea drumului.

Am văzut în căutările mele răni groaznice, victime atacate în toiul nopții, jefuite de puritatea sufletului, de încrederea în bunătate și în frumos. Am văzut chipuri schimonosite de hohote demente, în care se citea plăcerea de a distruge, de a răpi speranța, de a devora visurile făurite de alții. De multe ori am vrut să mă întorc, să renunț la idealurile mele, la încurajările celor care avuseseră ticăloșia să trăiască prin succesul pe care mi-l prevedeau. Dar de fiecare dată le revedeam ochii înlăcrimați și reproșurile rostite de buze tăcute. “Ne-ai păcălit, ne-ai făcut să credem în tine… dar și tu ești ca noi”. Atunci îmi strângeam toate forțele, îmi adunam în piept amintirile și porneam mai departe, tot mai departe. Am sângerat în cale, am plâns, am ars de dor… dar am refuzat să mor fără să revăd, măcar încă o dată, locurile care îmi sunt dragi. Am acumulat ura în sufletul meu, i-am învinovățit pentru dezastrele mele pe cei care m-au aruncat în exil, dar mi-am continuat drumul neomenesc, calea inițiatică înspre moartea nevinovăției.

Am oprit să privesc în urmă la noroaiele prin care am trecut, la mocirlele din care am scăpat, la cerurile negre care și-au abătut mânia nejustificată asupra mea. Nejustificată… de atâtea ori le-am sfidat nepăsarea, de atâtea ori le-am amenințat cu pumnul scuipându-mi sângele pe divinitatea lor. Un sânge în care ardeau patimile care mi-ar fi rămas necunoscute dacă nu aș fi plecat niciodată. Am găsit o oglindă în care mă privesc de fiecare dată, cu ochii triști și încercănați, cu cicatrici care îmi brăzdează sufletul, cu semnul pierzaniei înscris în frunte. M-am pierdut oare pe drum? Sau doar am pierdut? A rămas doar dorul, dorul după verdele pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri, doar acolo. După florile care îmi zâmbeau, după iarba care îmi șoptea numele invitându-mă să mă întind între firele ei, după focul viselor care ardea mocnit și blând.  Nici atât nu mi-a rămas… a rămas doar fumul. Fumul încă unui suflet ars pe rugul exilului.

Perfect Gentleman

          Puțină liniște, cuvinte nebune ce vă înghesuiți în mintea mea. Și voi sentimente, da-ți-mi pace! Știu că sunt perfect tocmai prin imperfecțiune. Vreau să uit, să tac, să devin serios și ridicol. Să uit… nu, să nu uit, e una din piesele mele preferate! Voi, prieteni, știți de ce.

Fantasma

Începu să își caute cu gesturi înfrigurate pachetul cu țigări. Strânse cu buze febrile țigara, continuând să caute cu ambele mâini bricheta. Ce vis… de unde apăruseră ochii aceia tocmai în calea lui? Se trezise transpirat, abia stăpânindu-se să nu strige. Nu știa dacă gemuse în somn, dacă îi vorbise, dacă încercase să o strângă în brațe. O aștepta de multă vreme, de multe doruri împletite cu vise, de o eternitate de singurătate. Nu o întâlnise niciodată, dar o cunoștea, îi cunoștea mersul, gesturile… îi inspira parfumul cald al părului de câte ori își atingea perna. Căuta în continuare bricheta gândindu-se la părul ei negru vălurind pe umeri, la buzele care promiteau miliarde de șoapte, la cerurile spre care zburase.

Nu reușise să o oprească deși întinse disperat spre ea brațele goale. Pieptul umplut de suspine și de vise nu reușise să o simtă lipită de el, nici palmele oarbe nu avuseseseră timp să îi descopere chipul în mângâieri. Ea a zâmbit, i-a dat părul după ureche, s-a aplecat să îi șoptească ceva și apoi s-a răzgândit. A plecat privindu-l, spunându-i prin tăcere că încă nu a venit momentul să o cunoască, să o întâlnească. Iar el degeaba a strigat către ea să se oprească, degeaba a implorat-o să nu îl mai facă să aștepte. Își aminti vag că în momenul în care se trezise auzise un geamăt. Fusese al lui sau al ei? Fusese geamătul temnicierului sau al prizonierei? Cine gemuse?

O prinsese într-o noapte de vară, în nebunia unui vis, și de atunci o ținuse prizonieră în imaginația lui, în fantasmele și dorințele sale. O păzise cu strășnicie, cu ură chiar, temându-se ca ea să nu se piardă, să nu se piardă din memoria lui ca unda unui val rătăcit pe un țărm însetat. Și dacă gemuse temnicierul? Nu îi mai era de ajuns să o privească prin zăbrelele nopții, la lumina difuză a lunii. O dorea în brațele sale, materială și fluidă, prizonieră pentru totdeauna într-o lume a realității ireale în care o chema de multă vreme. O chema, o ruga să vină, o blestema, o amenința, dar mereu totul se sfârșea cu geamătul său deznădăjduit.

Dar dacă gemuse prizoniera? Dacă i se întâmplase ceva și a trebuit să plece pentru totdeauna? Dacă acele corzi suave ale imaginației pocniseră surd, aducându-i ei durerea morții? Măcar o dată să o mai vadă, chiar dacă nu o poate simți alături de el. Regreta că a chemat-o, că a blestemat-o, că a amenințat-o… îi era de ajuns doar imaginea ei, dar abia acum își dădea seama că aceasta i-ar fi fost suficientă pentru întreaga viață. O viață presărată cu durere, cu dor, cu dorință, cu zvârcoliri nebune ale sufletului, dar alinată de chipul ei.

Dacă ea a gemut, răspunzând în acest fel chemării morții? Dacă ea s-a dus și nu va mai reveni niciodată? Dacă visurile îi vor deveni goale… Dacă… dacă….  Privi disperat luna, dorindu-și parcă să își aprindă țigara de la flacăra ei. Ochii neliniștiți o implorară tăcut să nu îl lase să trăiască fără ea. Visul nu trebuie să moară decât o dată cu el. Mult mai târziu după ce va deveni realitate.

Luna păru că îi înțelege dorința. Îi zâmbi privindu-l, învăluit în fumul albastru de țigară, în fumul transparent al visului… Iar el, părându-i-se că a înțeles că nu e nimic pierdut, că totul va continua, privi recunoscător către cer, cu soarta spânzurată de stele.

Manowar – Tata

….. sau un mic motiv sa ți se ridice părul pe mână, să ți se facă pielea de găină, să simți o ușoară mândrie gândind că aparții acestei națiuni îngenuncheate. Genunchiul părăsește pentru câteva minute pământul, trupul începe să leviteze, iar sentimentele explodează într-o mare de scântei. Mândrie… asta simt ascultând această piesă. Nu este una memorabilă, nu este nici pe departe extraordinară, dar este ceva monumental, ceva ce nu vom uita niciodată. Se vor găsi mulți care să râdă, uitând că avem o limbă grea, arătând cu degetele pline de ghiuluri de aur și mânjite de prost gust micile erori de pronunție, uitând că nici ei nu vorbesc bine limba română, că o batjocoresc cu dezacorduri. Nu vor pune preț pe intenție, nu vor pune preț pe efort… nu vor înțelege că limba română a întâlnit buzele unor monștri sacri. Și, ce este și mai important, nu își vor da seama ca ea nu a murit acolo.