(I)raţionamente pe marginea scrisului (2)

          Dar ar fi eronat, aş greşi şi faţă de cei care scriu, şi faţă de logică. Poate că nu nebunii ar trebui să scrie, ci aceia care au talent. Dar măsura talentului? Iată, o întrebare dificilă. Cine dă măsura talentului? Dar şi mai important, de ce aceia care ar putea să se pronunţe, ar avea dreptul să o facă? În ce bază? Oamenii cu talent ar putea forma un juriu care să se pronunţe asupra talentului unui nou venit. Dar, dacă aş fi eu în locul lor, chiar şi pe cei mai talentaţi i-aş declara netalentaţi, de teama concurenţei, sau din invidie, sau din cine ştie ce motive. Pentru că, eu sunt sigur, literatura universală a pierdut multe talente din pricina găştilor, din pricina prieteniilor, din pricina unui critic acru care nu a putut fi îndulcit şi care a descurajat (posibil!) cel mai bun scriitor pe care umanitatea ar fi putut să îl aibă. Fie, să nu se pronunţe talentaţii. Să se pronunţe netalentaţii? Dar dacă nu ai ceva, şi nici nu ai putinţa să identifici, cum ai putea spune despre un altul că are talent? Mi se pare greu, mi se pare greu de crezut. Un avocat nu poate să îşi dea cu părerea după cum să fie construit un pod, la fel cum un marinar nu are ce căuta să conducă o navă spaţială. Şi atunci, ar trebui să scrie cei cu talent, dar cine poate să confirme sau să infirme talentul? Nu, scrisul ar trebui să fie o activitate care sa poată fi desfăşurată liber, fără poliţie şi indiferent de existenţa sau de absenţa talentului. De multe ori el poate să fie înlocuit de muncă şi de ambiţie.

          Şi atunci, de ce scriu oamenii? Talentul nu este o motivaţie, sunt mulţi care l-ar putea avea şi pe care să nu îi intereseze să îl exercite. Poate din ambiţie? Poate din dorinţa de a ieşi din comun. Poate din dorinţa de a exprima anumite principii. Sau, poate, din dorinţa de a emite anumite idei. Poate din bravură. Nu ştiu, cu cât caut mai mult răspunsul cu atât mai puţin mă simt în stare să îl găsesc. Poate că scrisul, de fapt, nu este o activitate ci o şoaptă, o chemare. Iar cei aleşi, cei care o aud, încep să scrie nu ca activitate, ci ca răspuns. De ce? Poate pentru că scrisul este o vrajă. O vrajă mai mult ca sigur rea, cu efecte benefice, eliberatoare. I-am auzit pe mulţi spunând, şi am preluat fără să înţeleg această explicaţie – scrisul este un chin. De ce un chin? Mie îmi face plăcere să scriu. Îmi face plăcere să îmi aud degetele alergând pe taste şi oferind formă grafică nebuniilor mele. Sau elucubraţiilor mele, pentru că, oricât de mare importanţă ne-am da, numai idioţii nu sunt conştienţi că pot să vorbească şi prostii. Omul este supus greşelii, iar adevărul suprem, universal valabil, dacă este în posesia cuiva, nu este în posesia vreunuia dintre noi.

          Poate că este adevărat, scrisul să fie chin, dar atunci ar însemna că oamenii scriu cedând tendinţelor lor masochiste. Cine vrea să se chinuie de bună voie?! Şi de ce?! De ce aş face ceva care ştiu că mi-ar deveni tortură? Poate pentru satisfacţia de a pretinde că scriu, poate asta se caută de fapt, satisfacţia, plăcerea, şi atunci scriitorii nu mai sunt masochişti, ci hedonişti. Deşi m-aş întoarce la una dintre concluzii şi, dând a lehamite din mână, i-aş cataloga pe toţi ca nebuni. De ce să mă intereseze pe mine de ce scriu alţii? Dar eu de ce scriu? Nu am curaj să îmi răspund cu adevărat, prea mă înspăimântă răspunsul. Am auzit că scrisul sfâşie. Nu ştiu cât de adevărat este, aş înclina să cred că este destul de puţin probabil. În schimb, ştiu sigur că există suflete care se sfâşie. Şi ele au nevoie de un motiv, de o scuză, tocmai pentru ca sfâşierea lor să nu pară un act gratuit şi nebunesc.

//

(I)raţionamente pe marginea scrisului (1)

          Aş îndrăzni să spun – şi chiar dacă m-ar contrazice cineva eu nu îmi voi schimba părerea – că întrebarea care face lumea să se învârtă este “de ce”. “De ce?” – întrebarea copiilor şi a filosofilor, singurii despre care, într-adevăr hazardat, aş spune că dau lumii rostul şi posibilitatea de a îşi continua drumul. Fără întrebări umanitatea nu ar fi evoluat niciodată; fără copii, totul s-ar fi stins în întuneric şi ar fi rămas în întuneric, fără rost. Pustietatea îşi are şi ea rostul ei, dar numai atunci când i se poate opune un termen de comparaţie. Copiii sunt, cu toţii, nişte filosofi în formă incipientă. Iar filosofii, din nou hazardat, sunt nişte copii întârziaţi care, în loc să îşi vadă de mersul lucrurilor, au rămas cu întrebări nerăspunse şi cu curiozităţi nesatisfăcute. “De ce? De ce? De ce”? Diferenţa este că un copil va aştepta mereu un răspuns la întrebarea sa, pe când filosoful poate ajunge la un stadiu în care să înţeleagă că o întrebare este mai importantă decât răspunsul pe care îl aşteaptă. Lumea este variabilă, şi o întrebare poate să primească mai multe răspunsuri, unele deloc valabile, altele neadevărate, poate toate greşite. Cine ştie, în funcţie de constantele lumii fiecăruia, în funcţie de variabilele ei, orice om poate să admită numai răspunsul care i se potriveşte. Dar ceea ce face lumea să se învârtă este, totuşi, întrebarea.

          Într-o noapte, prins în obsesivitatea de ce-urilor, am încercat să îmi răspund unei întrebări de care m-am ferit multă vreme. De ce scriu? De ce scriu eu, şi de ce scriu oamenii? De ce? Mi-am imaginat tot felul de răspunsuri, mi-am oferit ajutor prin tot felul de ipoteze susţinute de concluzii mai mult sau mai puţin credibile. De exemplu, poate că unii, inclusiv eu, scriu ca să nu trebuiască să citească. Sunt oameni care urăsc să citească – dar îmi vine greu să cred că exact ei sunt primii care s-ar repezi să scrie. Despre ce să scrii în condiţiile în care eşti un idiot care abia leagă două vorbe, şi acelea caracterizate, în special, de dezacord gramatical? Să îmi fie scuzată pornirea, ştiu, legile gramaticale, ca orice lege, sunt restrictive şi ţin o limbă prizonieră în loc să o lase să se dezvolte. Dar dacă s-ar aboli legile gramaticale nu s-ar dovedi mai uşor că limba este ca un organism viu, în continuă schimbare ci, mai degrabă, i s-ar prilejui agonia şi i s-ar grăbi moartea. Poate că are şi gramatica rolul ei, aşa ţeapănă şi intransigentă cum este.

         Sunt unii oameni care încep să scrie din prea multă iubire de sine. Una din legile universal valabile este aceea că omul se va iubi mereu pe sine. Indiferent de complexele de inferioritate, indiferent de nemulţumiri, indiferent de suferinţe, fiecare îşi doreşte un mai bine, îşi ţinteşte o fericire propusă şi se va considera demn de ea. Poate dintr-o doză de narcisism, poate dintr-o îngăduinţă mult prea mare faţă de propria persoană, oamenii încep să scrie. Eu, spre exemplu. Lipsit de talent şi de prea multe idei, insist să o fac. Poate că unii caută să îşi ocupe timpul; sunt oameni care nu au ce face şi, plictisiţi să se mai uite pe pereţi, încearcă să lege câteva cuvinte pentru a le lăsa ca moştenire posterităţii sau pentru a le prezenta prietenilor drept cugetări ale unui geniu neînţeles şi nedescoperit. De ce scriu oamenii? Poate pentru că unii, în iubirea prea mare de propria persoană, consideră că vieţile lor sunt atât de deosebite, au atât de mare importanţă şi atât de multe învăţăminte, încât neapărat trebuie împărtăşite cu ceilalţi. De ce scriu oamenii? Din narcisism, din plictiseală, din exhibiţionism, din prostie, pentru că pot. Pentru că nu există o poliţie a scrisului care să se repeadă asupra cuiva, să îi încătuşeze mâinile, să îl judece şi în două-trei zile să îl şi execute. Şi bine că nu este aşa, pentru că eu, chiar pisică să fi fost şi să fi avut nouă vieţi, probabil le-aş fi pierdut pe toate, fiind condamnat la moarte pentru fiecare frază dintr-un text care ar fi conţinut nici mai mult nici mai puţin de nouă; nouă fraze; nouă vieţi. Aşa, ca să mă învăţ minte. Este bine că nu există o poliţie a scrisului, pentru că dacă ar fi existat, nimeni nu s-ar fi încumetat să scrie, poate doar sinucigaşii. Mă întreb, câţi dintre cei care scriu, sau care ar scrie, ar îndrăzni să dea cu piciorul unei vieţi ajunse pe un făgaş, renunţând la ea în favoare scrisului, sau măcar a încercării de a scrie? Nebunii, aşa cred, şi poate, extrapolând, aş putea spune că numai nebunii ar trebui să scrie.

Noapte

          Îmi plăceau nopţile de iarnă în care vântul şuiera mânios a pustiu. Sau, poate, gemea de frig. Înăuntru era cald, şi nu de puţine ori persista un miros puternic de portocală, pe care îl respiram cu plăcere doar ca să îmi treacă timpul. Uneori mă întrebam dacă am regrete, alteori mi le înşiram doar ca să mă absolv de greutatea lor. Începeam să şuier a pustiu, ca şi vântul, până când în jurul meu nu mai rămânea nimic, doar întunericul şi visul. Ea, visul, femeia mea vis, aceea ale cărei braţe mă cuprind ca noaptea dar, în loc să mă îngheţe, mă încălzesc şi îmi dau viaţă.

Spaimă şi depresie

          Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească; aş fi ieşit afară, în noapte, în zăpadă, aşa cum o făceam în alte nopţi, cu o mână de femeie în mâna mea, cu râsul ei mângâindu-mi urechile, cu ochii ei calzi dezgeţându-mi şi trupul şi sufletul. Doar că acum sunt altfel, sunt altul, umerii îmi tremură de prea multă povară şi picioarele, deşi ar alerga, parcă nu mai au unde. Încremenisem în aşteptarea zăpezii şi m-a găsit încremenit în aşteptarea plecării ei. Doar că, de data aceasta, aşa am sentimentul, nu se va mai topi niciodată şi va rămâne acolo unde este. Prea m-a nins pe tâmple şi, ca să nu îngheţ degeaba, mă mint că în ninsori mi-am dobândit înţelepciunea. Doar că sufletul…

        Sufletul mi-l simt altfel, asemenea nemişcării îngheţului, deloc mobil, incapabil să mai sclipească. Nu m-ar mai prinde, nu mi se mai potrivesc toate vâlvătăile şi nici toate pasiunile, mai ales că mereu m-a stăpânit o teamă cumplită de ridicol. M-aş simţi ridicol, şi nu mai am curajul nici măcar să îmi închipui cum ar fi să spun înflăcărat “te iubesc”. Nu am spus-o când trebuia, poate nu am spus-o cui trebuia – înţelepciunea nu are darul de a ne desluşi trecutul şi un fost viitor posibil, doar de a ne identifica greşelile. Dar nu ştim cum am fi fost fără ele, nu ştim ce s-ar fi ales de regretele noastre, de neîmpăcări, de ruinele care devenim oricum, fie că trăim în fericire fie că ne încovoiem sub nefericire. Încă sunt drept şi puterile nu m-au părăsit, dar mă tem. Şi mă întreb, de multe ori, văzând vreun bătrân umblând aplecat şi nesigur, vreo bătrână gheboasă abia târându-şi plasele pe care le-a scos la plimbare până la piaţă, oare pe ei nu cumva îi împovărează nu vârsta ci  ruşinea?! Ruşinea, nu ruşinea de a fi fost ceea ce au fost, ci cealaltă, aceea de a fi ce sunt – nişte ruine.

          Mă tem, deşi teama nu îmi opreşte nicidecum dezintegrarea. Un fir de păr negru dispărut este ca o cărămidă căzută dintr-un edificiu. Eu, eu eram un edificiu, cândva. Cu femei în preajma mea, al căror rol unic era de a fi neglijate şi uitate, călcam cu pas sigur înainte, prin întunericul nopţii, prin cruzimea iernilor, căutându-mi, cu ochii aţintiţi înspre stele, cuvintele. Le împărtăşeam lor, altora, lăsându-le să curgă împreună cu aburul fierbinte care înfrunta pornit printre buze gerul, însoţindu-mi rimele cu mângâieri. Recunosc, deşi nu aveam nici atunci talent, demult îmi scriam versurile pentru a îmi câştiga locul în aşternutul femeilor. Şi eram nerăbdător să se sfârşească, ea, poezia, pentru a putea scrie alta. Îmi închipuiam că asta este viaţa, poezie. Acum, deşi mi-am pierdut ritmul şi mi s-au stins rimele, aş scrie, aş scrie nebuneşte, cu spaimă, doar pentru a nu mă lăsa să mă întind. Pentru a rămâne în picioare, mereu, viu pentru totdeauna. Mă tem. Mă tem, sunt prins într-o iarnă – cea mai lungă dintre ierni – la sfârşitul căreia nu ştiu ce voi găsi, dar cu siguranţă nu primăvara.

Dileme

          – Ce faci, profesore? am auzit, după ce am răspuns, vocea veselă a editorului.

         Înainte îmi spunea “domnule profesor” sau “dom’ profesor”, după cum îi venea cheful. Eu, în locul lui, m-aş fi făcut cum mi-ar fi venit la gură. Oricum, în orice fel, pentru că în continuare susţin că nu am urmă de talent, doar ambiţie de a scoate capul puţin deasupra mulţimii. Lui îi spusesem să nu mă mai domnească atâta, că nu suntem la şcoală, şi probabil dintr-un spirit de aventură, se hotărâse să îmi spună “Profesore”.

          – Fac pe dracu’! Asta fac, pe dracu’! Am o dilemă…

          – Iar nu ştii despre ce să scrii? Lasă, domnule, tratatul despre minciună, mai bine apucă-te de ciclul ăla al simţurilor. Cine ştie, poate iese ceva…

          – Nu, domnule, nu asta! Trebuie să beau ceva, dar nu ştiu ce. Spune şi tu! Cum să scriu dacă mi-e gol talentul? Adică paharul… Sunt supărat, am băut nişte beri înainte.

          – Ţi-ai citit cartea, profesore? Ce zici, cum stăm cu sugestiile, le aprobi, le respingi…

         – Ascultă, domnule, eu am treburi mai importante de făcut decât să citesc toate inepţiile. Eu am scris porcăria aia, dar nu mă poţi obliga să o citesc, e treaba ta, tu eşti editorul. Eu am de scris, nu mă interesează altceva.

          – Păi…

        – Uite! Uite cum facem. Sunt supărat, sună-mă dumneata peste câteva zile ca să mă liniştesc. Nu vezi că eu stau, mă uit în toate părţile şi îmi vine să îmi iau câmpii?! Noapte bună!

        Mă enervasem şi mai tare. Adică, de ce, domnule, de ce să vină altul să îşi dea cu părerea despre ce să scriu?! Mai bine îmi spunea ce să beau. Cum să îndrăznesc să îmi las gândurile libere dacă nu am nimic în pahar?! Păi ce, vrea să ajung în pragul sinuciderii? De ce naiba, doar am o vârstă, una la care nu mai am mult de aşteptat, de ce să mă grăbesc?

          Ştiţi, cred că pe lângă faptul că timpul adânceşte viciul, tot el ar trebui să aducă împăcarea cu sine. Dacă mi-ar fi trecut prin cap să încerc să fiu filosof, probabil aceasta ar fi fost cărămida de la fundaţia sistemului meu filosofic: omul nu moare decât atunci când se împacă cu sine şi admite că nu mai are rost. Atunci când, în loc să se dezică de sine, se acceptă şi îndrăzneşte să înfrunte ceea ce este, ceea ce aşteaptă. Poate de-asta nu mor eu, decât de ruşine.

De duminică

          Cum ziceam, una dintre plăcerile mele este blasfemia. Nu ştiu de ce, poate pentru că mă face să mă simt altfel sau, poate, pentru că ajung să cred că gândesc altfel. Într-o noapte, pentru că nu dormea, Dumnezeu mi s-a arătat şi, cerându-mi să îi respect zilele de odihnă şi să le îndrăgesc, m-a ameninţat cu chinuri insuportabile. M-am speriat, mărturisesc, pentru că am simţit brusc o durere acută în stomac. Atunci mi-am dat seama că nu mâncasem de două zile… Duminică suportabilă!

Re

     Nu mai ţin minte cum o cheamă, pentru că aşa vreau. Dar mereu îi spun, în gând, Thalassa. Ciudat nume… şi poate nici măcar nu i se potriveşte, doar i-l potrivesc eu. Mi se întâmplă să străbat deşerturi deşănţate, goluri de memorie, abisuri în care mă arunc sperând să nu mai ating niciodată pământul. Şi totuşi, mi se întâmplă dimineaţa să mă trezesc între aceleaşi nisipuri aride în care nu rodesc nici şerpii, nici plantele, nici soarele. Mi se întâmplă, atunci, să le împrumut senzaţia, să le las apăsarea să mă cuprindă, să îmi învăluie până şi buzele uscate care şoptesc neauzit, fără vlagă: “apă! apă”! Devin sterp, în aşa fel încât să nu mai rodească în mine nici inima, nici creierul, nici plămânii – o statuie de marmură sculptată grosolan de mâini mult prea neştiutoare, incapabile să surprindă frumuseţea pietrei.

       Pornesc cu paşi hotărâţi, când într-o parte, când în alta, căutând mereu ceva ce nu îmi doresc să găsesc, umplându-mă de ciulini, de frunze moarte, de nori plumburii, strângându-le pe toate în mine aşa cum alţii strâng fluturi frumos coloraţi. Evit lumina, mă ascund de soare şi, cu faţa ascunsă în tenebre, o privesc pe ea, pe Thalassa, cea al cărei nume nu vreau să mi-l amintesc.

       În vis i-am văzut buzele destinse în zâmbet, i-am văzut ochii sclipind, aşa cum îi sclipeau demult, i-am văzut lacrimile curgând şi oprindu-se, la un semn, pentru a face loc unei luciri de fericire. O fericire a mea, doar a mea, pe care o pot citi, flămând, în undele line ale ochilor ei, ca un grec vechi, mort şi uitat care, uscat de arşiţă, stors de forţă şi de apă, cade în faţa valurilor uitând de întregul deşert care i se aşterne în spate şi strigă – aşa cum o fac şi eu: Thalassa! Thalassa!

//

Rânduri

        În timpul nopţilor, împărţit între strălucirea stelelor şi lucirile atrăgătoare ale licorilor care îmi umplu paharul, îmi dezlănţui obsesiile. Poate ar fi fost mai puţin înspăimântător să spun că îmi eliberez gândurile, dar trebuie să fiu sincer cu mine, gândurile au puterea de a deveni obsesii. Eu aşa le spun. De mult nu mai am doar gânduri, mai degrabă toate gândurile mele îmi conţin obsesiile şi mă bântuie, mă chinuie şi mă fac să îmi pun întrebări. Îi spuneam cuiva, nu de mult, că orice problemă are cel puţin o rezolvare. Dar, deşi susţineam cu tărie acest lucru, se pare că eu nu sunt capabil să îmi rezolv problemele, iar acestea nu numai că s-au acutizat, mai degrabă tind să se cronicizeze. Îmi devine obsesie timpul, trecerea lui şi efectele pe care le are asupra mea. Nu, încă nu mi-am răspuns, încă nu pot spune cu sinceritate care sunt efectele trecerii timpului peste mine. Nu pot pentru că nu am curaj şi nu am nici voinţă.

        Este mai uşor să beau. Este mai uşor să beau şi lăsându-mi libere câteva gânduri care conţin întrebări să râd de ele. Le contracarez povestindu-le lucruri de peste zi, parcă pentru a le arăta că mai important îmi este prezentul decât trecutul şi viitorul. Ştiu, toate sunt noţiuni temporale care nu fac altceva decât să ne reflecte, să facă distincţia între cei care eram, ceea ce suntem şi ce ne dorim să devenim. Dacă mai avem timp, bineînţeles. Sunt bătrân şi obosesc, este adevărat, dar încă sunt capabil să lupt pentru mine. “Dumneata eşti în toate minţile”?! Aşa a urlat la mine doamna directoare astăzi. Are ea obiceiul să strige şi să mă întrebe mereu dacă sunt normal. Nu cred că sunt, poate de-asta am început să încerc să scriu. “Eşti un porc misogin”! mi-a strigat mânioasă şi câteva minute m-am temut că va exploda. Este ciudat cum unii oameni ne judecă pentru ceea ce am fost, nu pentru ceea ce suntem. Recunosc, îmi plăcea să zic: singura legătură dintre femeie şi zbor este orgasmul. Dar asta am scris-o acum mult timp, şi nici nu am mai spus-o de ceva vreme. Îi căzuseră însă în mână rândurile mele şi, dacă nu pe roată, voia să mă tragă măcar la răspundere.

        “A trecut ceva timp de când am spus-o”, doar aşa m-am apărat. Altfel nu aveam cum. Nici măcar eu nu îmi dau seama dacă timpul şi-a lăsat cu adevărat amprenta asupra mea, dacă m-am schimbat, sau dacă doar pretind că mi s-a întâmplat. Eu nu mă văd schimbat nici măcar atunci când mă văd dublu, dar am tendinţa de a mă minţi. Timpul nu mi l-am împietrit niciodată, dar mă tem de el. Îmi spun, după câteva pahare golite, privindu-mi dezordinea şi viaţa goală, că evoluţia mea în timp se apropie de sfârşit şi că, orice aş fi avut cândva, acum am rămas doar cu viciile amplificate.