Furtună

          Norii acoperiseră cerul ca o pânză opacă și sufocantă, învăluind chipul soarelui în umbre dense și metalice. Răsuflarea lor se prăvălea peste pământ sub forma unui curent răcoros care, coborând din văzduhuri, se opri pentru o clipă să se joace în părul ei. În acel păr care părea că împrumutase din sclipirile și voioșia soarelui, căutând să trezească în mine desfătare și speranță.

          Mă privea cu ochii măriți și rotunzi, învăluindu-mă în gânduri pe care le credea numai ale ei. Zâmbetul, însă, o trăda – un zâmbet visător și pierdut într-un viitor ipotetic în care nopțile noastre ar fi fost pline de dogoare solară, în necuprinsul unui întuneric abia străpuns de razele unei luni palide.

          Când își dădu seama că se trădează singură, că gândurile ei fugare se îndreaptă către urechea mea pentru a îmi șopti tot ce conțin, tot ce simte ea, zâmbetul i se lărgi, iar ochii prinseră o moliciune de catifea, care îmi mângâia, timid la început, mâinile, apoi gâtul, bărbia și buzele. Privirile ni se întâlniră târziu, dar atunci când o făcură, am avut impresia că scânteile din ochii ei erau ale mele, iar cele din ochii mei îi aparțineau ei cu desăvârșire. Un sentiment ciudat mă cuprinse, asemănător unei iubiri blasfemiatoare, iar privirea mea porni să îi cunoască mai bine pielea fină, gropițele din obraji, linia subțire a gâtului, umerii rotunzi…

          Când răsuflarea norilor îi părăsi șuvițele de păr împingându-le parcă voit pe spate, pieptul i se descoperi, rotund și pulsând a dorințe reținute. Mâna mi se întinse, o prinse pe a ei și sub vuietul înspăimântător al primului tunet am pornit să fugim, ca și cum am fi zburat, căutându-ne nu un adăpost ci un loc neferit în care să ne supunem total voinței naturii. Picuri de ploaie începură să cadă din cer, ovali, rotunzi, conținând fiori și tresăriri, căutând să ne răcorească, să nu stingă căldura pe care o emanau trupurile noastre, dar să o împiedice să devină flamă distructivă plină de chinurile iadului. Ne-am oprit undeva între niște copaci colorați de un verde care respira prospețime, ne-am întins brațele în lateral, dând impresia că pornim să zburăm, și ne-am lăsat cotropiți de furia ploii abătute asupra pământului.

          Fețele ne păreau transpirate, ochii ne străluceau, zâmbetele ne făceau mai frumoși decât fuseserăm vreodată. Hainele de pe noi păreau să se spele, dimpreună cu păcatul originar. Eram din nou puri, curățați de tot ce fusese în urma noastră. Atunci ne-am apropiat și ne-am cuprins în brațe. Sânii ei, palpitând, cu sfârcuri întărite, se striviră de pieptul meu căutând parcă să îl străpungă, să îmi alăpteze sufletul din izvorul lor nesecat de fericire. Iar sărutul ei, împrumutând dulceața stropilor de ploaie, îmi picură în vene libertatea, crescându-mi aripile și dorința de a sfida, împreună cu ea, văzduhurile.

Anunțuri

De duminică

Personal, declar duminica ziua non grata a săptămânii. Declar că Dumnezeu, în loc să fi trândăvit în această zi, ar fi făcut mai bine să nu lase rațiunea să fie cuprinsă de somn. Declar că regimul bășcălian băsescian este produsul unui somn al rațiunii românești. Declar că țara asta se duce pe apa sâmbetei. Declar că am terminat primul capitol al cărții la care am început să lucrez de o lună.

1975. Băieții de la Smokie declarau altceva… Eu mai declar că vă doresc o duminică cel puţin suportabilă.

Versus

Eu cred că în acest caz suntem în una din situațiile în care cover-ul este mai bun decât varianta originală. Idol cântă foarte bine piesa, dar băieții de la Sentenced o cântă “epic”. Bineînțeles că mă puteți contrazice, dar nu există niciun argument care să mă convingă să îmi schimb părerea.

Reguli

În unele situații trecem prin momente în care ne impunem o conduită. Apoi încercăm să o impunem și altora. Uneori decidem că este bine să evităm cu orice preț unele persoane. Și, atunci când vedem că ele nu vor să plece, că nu vor să dispară, încercăm să le alungăm. La început cu tăcere, cu răceală, apoi cu câte un ghiont, cu câte un brânci, căzând, în final, în capcana de a uita că le-am adus aproape pentru că ni le doream alături.

Nu se potrivesc nicicum iubirea cu schilodirea, cu mutilarea pe care în momente de crudă nebunie o dezlănțuim asupra celor pe care îi iubim. Pentru a ne proteja, însă, de remușcare, ne agățăm, orbiți, de o vorbă, de un gest, de o impresie care a generat la început o fisură – aceea care, adâncită de acțiuni nedrepte și nebunești, dă naștere prăpastiei. Acelei prăpăstii pe fundul căreia, în loc să căutăm să ne biruim regretele, continuăm să săpăm, din ce în ce mai adânc, spre și mai departe.

Când vocea iubită ne strigă de sus, de pe marginea prăpastiei – o margine pe care nici măcar nu o mai vedem, doar o bănuim undeva între nori înecați de ploaie – refuzăm să îi ascultăm chemarea. Căutăm în jur pietre cu care să aruncăm după ea, îi aducem aminte de conduita autoimpusă, de un contract fictiv asupra căruia ne-am fi înțeles, de regulile care urmează unui basm care a luat sfârșit.

Ne zbatem să scăpăm din magia care nu ne-a părăsit niciodată, fiind doar adormită, undeva în colțuri secrete de suflet, ne revoltăm pentru că nu suntem lăsați în nimicnicia noastră, în pierderea proprie, în cenușiul unei existențe lipsite de sclipire. Doar că cea mai cumplită revoltă nu este născută din prezența acelei voci din afară, ci a aceleia din interior, care ne împinge înapoi, șoptindu-ne că toată armura care ne acoperă este o minciună. O minciună pe care ne-am dorit atât de mult să o credem, încât am ridicat-o la statutul de adevăr. Un adevăr care se năruie complet la prima apariție a unei afirmații simple, făcute de acea voce caldă, auzită de departe: “Minți”.

Atunci simțim cum se dezgheață totul, cum tot ce fusese sufocat începe să respire puternic, pulsând în vene, făcând inima să fie gata să explodeze. Iar regulile, acelea autoimpuse, reguli de netrecut, de neîncălcat, nici măcar nu mai au timp să se clatine. Dispar, șterse definitiv, chiar dacă răul pe care l-au făcut nu mai poate să fie îndreptat. Pierduți în cenușa unor aripi de vis destrămat ne dăm seama că am muncit zadarnic pentru un întreg set de reguli. Mereu fusese ca la început, în spatele tuturor, în spatele oricărei acțiuni nu fusese decât o regulă. Una singură…

Tenebrio (XIX)

          În urmă cu patru ani, într-o seară în care Amador se plimba printr-un crâng înverzit și răcoros, auzi niște gemete slabe purtate de adierea vântului. Abătându-se de la drum și pornind-o în direcția acestora, găsi, în spatele unor tufișuri, mai mult mort decât viu, un bătrân palid, lovit de moarte, zăcând în balta propriului său sânge, gemând și șoptind niște vorbe neînțelese, cu privirea îndreptată spre cerul la fel de albastru ca și ochii săi.

          Fără să mai stea pe gânduri, Amador îi prinse capul în brațe și îi mângâie fruntea lată, cuprinsă de broboane de transpirație rece. Îl liniști astfel pe muribund, pe buzele căruia apăru un zâmbet crispat, ca o ultimă mulțumire adresată puterilor pe care le invocase. Mai târziu, când se mai înzdrăvenise, Aquilano, întins într-unul din paturile din dormitoarele lui Amador, mărturisise că în acele momente nu se rugase Cerului să îi salveze viața, să îl ferească de atingerea teribilă a morții. Ceruse să nu îi fie permis să moară singur, implorase să nu fie lăsat sufletul să îi zboare de pe buze fără ca cineva, cu o mângâiere pioasă, să îi fie alături pentru a îi închide ochii. Era, mai spunea el, unul din lucrurile de care se temea cel mai mult. “Nu este crunt să pleci din această lume, pentru că dincolo de ea se află câmpii înverzite, lacuri limpezi, nori pufoși și ceruri albastre deschise tuturor sufletelor curate”. Nu, teama sa era aceea că privirea i-ar fi putut rămâne fixată înspre nimicnicia acesei lumi, în lipsa unei persoane care să îi închidă ochii  cu degete tremurânde, permițăndu-le, astfel, ca, în spatele pleoapelor, să se întoarcă înspre ceea ce era cu adevărat important – Creatorul vieții și al morții, al lumii văzduhurilor, al celei de mijloc și al catacombelor pline de întuneric și de veșnice pedepse din subsolurile terestre.

          După ce îi curăță rana adâncă din abdomen, spălând-o cu apă din plosca pe care o purta la brâu, Amador îl lăsă pe Aquilano singur, grăbindu-se să își cheme în ajutor slujbașii. Deși știa cu ce scop se îndepărtează, bătrânul îl urî, atunci, cu toată forța sa omenească, pe tânărul său salvator, temându-se că acesta nu va ajunge la timp pentru a îl feri de teama sa cea mai mare, sau, și mai rău, așa cum li se întâmplă uneori oamenilor care își pierd și ultimele speranțe, bănuindu-l că nici măcar nu se va mai întoarce. Văzuse în ochii străinului o blândețe fără margini, o bunătate care nu i-ar fi permis acestuia să îl facă uitat pe rănitul din crâng, dar, cu toate acestea, se temuse. Se temuse, îl urâse și îl judecase aspru pe Amador, motiv pentru care în multe nopți după aceea, după ce se însănătoșise, Aquilano desfășurase ritualuri de penitență în fața Stăpânului său imaterial, cerându-i să pogoare iertarea asupra sufletului omenesc care se îndoise de bunele intenții ale celui care îl readusese în brațele vieții.

          Amador chemase în ajutor cel mai bun medic pe care îl ținea pe lângă casa lui, un medic priceput în vindecarea rănilor căpătate în luptele sângeroase la care participase cu mulți ani în urmă. Nu vorbea foarte mult, dar se spunea că această pricepere o dobândise vindecându-se pe sine însuși, experimetând pe trupul său plin de cicatrici și de semne de spadă sau de pumnal, de bici și de înțepături de săgeți. Nimeni nu îl întrecea în aceste vindecări, de aceea Amador îl ținea mereu aproape deși nu credea că va avea nevoie vreodată de serviciile sale. Și, în timp, această extravaganță – așa fusese considerată până atunci – se dovedi de un real folos pentru că, în scurt timp, pericolul morții lui Aquilano fu înlăturat. După o săptămână în care medicul căutase să scadă febra rănitului, după zile și nopți petrecute la căpătâiul lui, după încruntări, spaime, temeri și speranțe, organismul lui Aquilano se dovedi mai puternic decât lovitura mișelească menită să îi curme șirul zilelor. După încă trei săptămâni în care bătrânul se înzdrăvenise, luptând doar cu slăbiciunea și cu durerea pe care i-o provoca rana, între el și Amador se legase un fel de prietenie, o împletire a recunoștinței lui Aquilano cu simpatia și respectul pe care le câștigase în fața gazdei sale, datorită serilor lungi petrecute împreună, discutând, povestind și învățând multe unul de la celălalt.

Tenebrio (XVIII)

          După ce ecoul răcnetului călăului, smuls de a patra lovitură de bici, se sparse de pereții joși ai beciului, Amador se opri să își privească satisfăcut victima. Călăul tremura, îngenucheat, cu spatele sfâșiat, scăpând printre dinții strânși gemete animalice și incoerente.

          – Acum, dacă dorești să mă opresc, vei începe să îmi spui ceea ce știi, zise Amador cu glas calm și măsurat.

          Se așeză pe un scaun, strângând în mâini mânerul biciului, puțin relaxat, dar gata să lovească la nevoie sau dacă dorința nu i-ar fi fost satisfăcută. Printre buzele însângerate ale călăului, mușcate de dinți, tremurânde, la început se rostogoli un nume. Un nume urmat de un blestem.

          Strângându-și puterile, acesta începu:

          – Scabrosa… Sunt în serviciul lui Manuel Scabrosa, de care probabil ai auzit, unul dintre favoriții purtătorului mesajului Cerului, venerabilul Aquilano. Seniorul Tenebrio, la ultima întrevedere cu stăpânul meu, mi-a cerut ca în prima zi în care Soarele ar începe să încălzească pământul înghețat, sărutând rădăcina ierburilor și a florilor și acordându-le permisiunea și puterea să crească, să mă prezint la castelul său pentru o misiune deosebit de importantă. Mi-a promis, în schimb, că voi fi recompensat regește. Stăpânul meu mi-a spus, de asemenea, înainte să plec, că pentru întreaga perioadă în care îmi voi duce la capăt această însărcinare să nu mă consider în slujba sa, ci să îl servesc pe noul meu stăpân cum pot eu mai bine, cu cea mai mare vrednicie de care îmi sunt capabile brațul și creierul. Urma ca, dacă m-aș fi achitat exemplar de sarcina mea, să primesc o recompensă și de la stăpânul meu, Scabrosa, care să completeze generoasa plată care îmi fusese promisă de Tenebrio.

          Amador îl asculta gânditor, scărpinându-și firele din barba deasă și aspră. Se ridică de pe scaun, biciul șfichiui cu răutate aerul înăbușitor și căzu cu zgomot pe spatele călăului.

          – Minți! Fericitul Aquilano nu mi-ar fi făcut acest lucru nici în ruptul capului! Scabrosa, oricât de nemernic ar fi și oricât de neagră i-ar fi ura, nu se răzbună pe nimeni fără a avea acordul măritului său stăpân. Manuel, care este celebru pentru cruzimea și pentru abilitatea minții sale ar fi fost distrus de Aquilano chiar în ziua următoare celei  în care acesta ar fi aflat de vreun complot îndreptat împotriva mea!

          Cu pași rapizi și nervoși Amador se plimba în preajma călăului, încercând să se scuture de povara lucrurilor spuse de acesta. Nu putea fi altceva decât o minciună, una menită să îl întoarcă împotriva unui om pe care îl prețuia și care îi rămăsese îndatorat. Dar dacă nu era o minciună? Pentru că era imposibil ca întemnițarea lui Amador să fi rămas necunoscută protectorului său, dar, cu toate acestea, niciun semn, niciun sprijin sau cerere de eliberare nu veniseră din partea acestuia. Nimeni nu știa de datoria Fericitului Aquilano față de Amador, o datorie care urma să se stingă numai la moartea vreunuia dintre ei, pecetluită sub un cer senin de vară, de sub care bătrânul invocase Puterea să îi privească și să îi aprobe legământul. Dar, gândi Amador, dacă într-adevăr, Aquilano se săturase, sau avea vreun motiv să se simtă prizonier acelei promisiuni, dorindu-și eliberarea de ea și distrugerea celui căruia i-o făcuse? De ce? Din ce motive? Îi venea greu să găsească un motiv logic pentru o asemenea dorință, dar, mai ales, refuza să creadă că sub fața aceea ridată, luminată de ochi albaștri exprimând o bunătate ruptă, cum se spunea, din nemurirea cerului, s-ar fi putut găsi o fățărnicie atăt de adâncă, un filon de prefăcătorie care să iasă la suprafață ca un monstru înfometat în căutare de hrană și de sânge proaspăt, scurs din venele pulsânde ale celor care îl consideră prieten.