Aer

          Uneori îmi simt atmosferele irespirabile. Atunci îmi doresc măcar o pală de vânt, de aer curat, subțire, de răcoare, de suflu; de suflu de respirație venită de pe buze pe care le sper, după care tânjesc, pe care le aștept să îmi rostească nu numai numele, ci și sărutul.

Anunțuri

Gând

          Îmi propusesem să fiu altfel. Încă nu ştiu cum, nu ştiu nici măcar cum mi-aş dori să fiu, doar îmi propusesem să fiu altfel. Să fiu eu, nu altul, să sper în loc să cad, să zbor în loc să mă împiedic, să mă ascund în loc să las să se vadă ce nu vreau să se vadă. Încă îmi propun să fiu altfel, altul, acela care vreau să fiu, chiar dacă pe zi ce trece îmi recunosc fisurile şi mă simt mai om ca orice alt om. Omul, în definitiv, nu este altceva decât un conglomerat de vise răpuse. Ceilalţi, cei care le trăiesc… nu, ei nu ştiu ce sunt. Aşa cum de mult nu mai ştiu ce înseamnă nici singurătatea gândului, nici întâmplarea nopţii, nici plimbarea pe tărâmul poveştii. Sau al poveştilor – al poveştilor pe care vreau să le scriu şi care, deşi îmi aleargă în minte, nu vor să înceapă să îmi picure de pe degete. Şi totuşi, va veni o vreme când îmi voi uita neputinţa sorbindu-mi puterea de pe necuprinsuri de piele de femeie care să mă elibereze de blocaje, chiar dacă mi se va arunca în faţă viciul!

 

          Cum le spuneam de multe ori celor dispuşi să asculte, mi se întâmpla să nu îmi găsesc cuvintele. Mă simţeam trădat de ele, deşi sunt clipe în care nu mă pot opri să nu mă întreb dacă nu cumva le trădez eu pe ele. În clipele de debusolare cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în noapte şi, regăsindu-mă în întunericul ei, să mă reconstruiesc pe baze solide pe care nu le putea dărâma nimic. Nimeni. Până când am realizat că “Nimeni” poate scoate un ochi, unul singur, şi atunci nu mai sunt utile decât strigătele de ajutor.

//

Delir

          Domnia mea peste sufletul ei a început demult. Nu iubesc marea, dimpotrivă, mă simt mai bine strivit de maiestuozitatea muntelui. Muntele nu minte niciodată, marea o face de prea multe ori. Şi e la fel de adevărat, decât să mă înece valurile, prefer să mă înece plânsul. Ciudat este că în faţa piscurilor mă simt neputincios, în faţa mărilor mă simt puternic. O simt, o presimt, pe ea, aşteptându-mă. Pe ea, captiva care mă aşteaptă ca să fie eliberată; pe ea, cea pe care o aştept ca să mă elibereze. Pe ea, cea ascunsă dincolo de disperare şi de furtuni, dincolo de deşerturi de lacrimi, pe ea o presimt ca veşnicie, ca eternitate a focului care nu se va stinge nici de va trebui să traverseze şapte mări – de câmp, de răbufnire, de iluzie, de spaimă, de tăcere, de iertare, de nebună aşteptare. O presimt, o simt pe ea, cea care, sub pasul meu înspre ea, îmi va transforma mările în uitare, uitarea pe care să mi-o sorb de pe buzele ei.

 

Poem

De-mi căutam perechea în vreo seară
Sau de o căutam în zori de zi,
De-mi căutam nebun vreo primăvară,
Oricât dura, te-aş fi găsit, să ştii.

Şi te-aş fi luat în lume, prea departe,
Să nu mai ştii de vrei să te întorci
În nopţi pustii, amare şi deşarte,
În care-n lacrimi trupul tot ţi-l storci.

Am fi umblat pe ceruri neumblate,
Te-ai fi ascuns de mine printre nori,
Te-ai fi scăldat întreagă în feminitate
Şi ochii ţi-ar fi fost scânteietori.

Ţi-aş fi găsit sălaş pe mal de mare,
Ţi-aş fi adus luna, paşii să-ţi îndrume,
În noaptea când, uitându-ţi de pudoare,
Cu valuri te-ai înveşmânta şi spume.

În patul tău visează şi zâmbeşte,
Te înspăimântă, dacă sfidez destine,
Doar iartă-mi nebunia ce-mi şopteşte –
Fără să te caut, te-am găsit în mine.

Metalul săptămânii

          Este cert, un anumit curent muzical poate să echivaleze, inclusiv, cu un stil de viaţă. Nu este neapărat ca omul să îşi tragă puterile din muzică, uneori cu atât mai puţin din propria viaţă. Mai degrabă înclin să cred că puterea vine din speranţă, iar speranţa şi puterea generează determinarea. Determinarea are puterea de a lupta până în pânzele albe, până la sfârşit. Deşi, o spun sincer, în unele sfârşituri eu nu cred nicio clipă. Chiar şi atunci când abia pâlpâie, speranţa poate să fie alimentată, lupta să reînceapă şi să îşi îndepărteze sfârşitul, condamnându-l să nu vină niciodată.

 

Mărturisirea incoerentă a unui îndrăgostit

          Ţi-aş spune… Oare ce ţi-aş spune? M-am gândit mult, totuşi ajung la concluzia că de multe ori este mai bine să nu mai gândesc, doar să spun. Ce spun vei decide tu, cu tot ce laşi în mine. Uneori laşi tristeţe. Alteori laşi mânie. În unele clipe mă laşi pradă frustrărilor care nu mai au nici măcar mila de a mă sfâşia. Doar mă apasă. Sunt dimineţi în care mă laşi; după nopţi nebune, pline de incandescenţă mă laşi în braţele somnului în dimineţile răcoroase. Mă laşi când pleci – mă laşi aşteptându-te încă înainte de a se închide uşa în urma ta. Dar de cele mai multe ori mă laşi plin de iubire, plin de vis şi de speranţă, hotărât să sfidez tot ce îmi iese în cale doar pentru a arăta că iubirea nu este numai noţiune ci simţământ. Mă laşi să îţi arăt; mă laşi să mă arăt întreg în faţa ta, aşa cum nu m-a mai văzut nimeni niciodată, aşa cum nu credeam că pot să fiu, ca un cer care plânge ca să se însenineze, ca un soare care se acoperă de nori ca să poată străluci. Mă laşi ca o lume devastată şi reconstruită pe baze noi, pe principii noi, pe credinţe noi. Mă laşi să te las să mă locuieşti întreg, în minte, în inimă, în tremurul mâinilor, în auz şi în văz, în toate simţurile care nu de puţine ori aduc cu ele dorinţe. Mă laşi să te simt şi să te doresc, mă laşi să te am până când nu mă mai satur – tocmai pentru că în unele iubiri saturaţia nu ajunge să se manifeste decât atunci când iubitorul primeşte prea puţin. Mă laşi să te primesc toată, şi mă primeşti şi tu, tot, alături de tine, pe lângă tine, în tine, în tot ceea ce eşti, în tot ce ai vrea să îmi fii, în tot ce nu vrei să fii. În tot. Şi mă laşi să învăţ; învăţ că „tot” este un cuvânt uşor de spus şi greu de obţinut; învăţ să spun “te iubesc” aşa cum nu s-a mai spus niciodată, nici în mine, nici în tine, nicăieri între noi. Mă înveţi să spun şi să scriu – îmi scriu în forma buzelor sărutul şi în fiecare clipă ţi l-aş imprima pe piele, să ardă, să înţepe, să aprindă instincte şi plăceri, speranţe şi dureri şi să exprime tot – moliciunea buzelor, ascuţimea dinţilor, şoaptele oftate, tot. Mă înveţi să scriu în tine şi pe tine şi în ochii tăi, chiar dacă la începuturi iubirea nu ne-am scris-o niciunul, ci s-a scris în mod miraculos între noi – în tine o literă, în mine o literă. Aşa s-a întâmplat, poate de aceea oamenii nu pot să ne citească şi nu înţeleg ce scriem. Dar împreună – tu lângă mine, eu lângă tine, căpătând alt sens nu am fi mai uşor de citit – doar am da manuscrisului sens şi iubirea ar putea fi văzută de oricine, scrisă în noi, în tine “i”, în mine “u” şi tot aşa, până când nu ne-am mai opri niciodată şi cuvântul s-ar repeta la infinit, pornind pe urmele sentimentului. “Te iubesc infinit” – asta ar trebui să citească oamenii în mâinile noastre prinse una în alta; “te iubesc infinit” asta ar trebui să scrie buzele tale pe buzele mele. Iar celelalte, privirile, atingerile, săruturile prelungi, contopirea trupurilor, toate, ar fi mărturia că în iubire nu este loc de minciună, ci de simţire. Nici nu mai ştiu dacă este corect ce-ţi scriu – în iubire este loc de simţire. Şi totuşi, iubirea suntem noi, doar că în mine nu mai este loc decât de tine.