Ura şi la gară! Sau poate nu; politic

              Pe Adina nu aveţi de unde să o cunoaşteţi. O fată simpatică, minionă, tunsă franţuzeşte. Veselă. Zâmbitoare. O urăsc!

            Amicu’, urăşte şi el… Nu pe Adina, dar urăşte, instinctiv şi profund, cu dăruire. I se încleştează dinţii şi i se injectează ochii dacă privindu-l superior şi absent, adică, mai degrabă părând deloc interesat, mustind de ironie muşcătoare, îi spun doar un cuvânt: “băse”. Nu e o greşeală, nici scăpare – cuvântul nu merită majusculă…

            Mi se pare stupid să văd în jurul meu oameni mai mult sau mai puţin inteligenţi sfâşiind vălul raţiunii şi devenind asemeni animalului, plini de furtuni de pasiune prost canalizată, cu venele de la tâmplă prea mult umflate şi cu inima pulsândă bătând aproape auzit, ca un clopot al vreunei catedrale necesare mântuirii unui neam, înflăcărându-se pe marginea chestiunilor politice. Nu, nu spun că frâiele unei ţări, puse cândva în nişte mâini, nu ar trebui să ne mai pasioneze sau să ne mai intereseze. Dimpotrivă… Dar nu aici, nu în România.

            Se poate spune despre băse orice. Că e chior, că e chel, că e manelist (nu primea el degeaba dedicaţii muzicale de la un anumit post de televiziune), ca e matelot, că e beţiv, că e curvar… Nu. Curvar nu e, el nu are gusturi la femei. Deşănţarea cu o femeie culeasă în vreun club de fiţe şi aceea cu una care nu ar face faţă concurenţei nici măcar pe centura Bucureştiului, nu este decât o întărire a spuselor mele – băse nu are gusturi la femei. Şi nu e doar atât, se mai pot spune multe, şi nenumărate, şi la fel de bine, cât mai multe potopuri de înjurături pentru că individul le merită cu prisosinţă. Dar mai este un lucru de spus despre el, unul singur care, privit de pe o anume falie a raţiunii, nu poate decât să stârnească un sâmbure de admiraţie. Este un supravieţuitor. Se vede că e matelot, ştie perfect ce să facă în timpul furtunilor!

            Totuşi! Nu ştiu exact cât de supravieţuitor este băse în esenţa sa şi cât de mult a fost ajutat, de data aceasta, să supravieţuiască. Într-un fel sau altul, românii l-au ajutat, chiar dacă suntem cu toţii atât de sătui de el încât, în secret, în fiecare noapte ne creăm planuri de emigrare, aşa cum un deţinut visează să îşi scormonească zidurile celulei înspre libertate. Să nu fiu înţeles greşit, sunt orice doriţi, nu băsist. Nu am boicotat referendumul pentru că nu am vrut să îl ajut să supravieţuiască lamentabil, dar am votat conform conştiinţei mele. Nu cu băse, ci împotriva caţavencilor care cu calupuri de dinamită legate de veste au atentat la pseudo-democraţia românească – aceea căreia, culmea! tot ei, atentatorii, îi sunt părinţi. Problema cu aceşti părinţi, este că, deşi a trecut timpul peste ei, au rămas aceiaşi, doar şi-au mai schimbat, pe ici pe colo, măştile, pentru a fi mai greu de recunoscut de ochii orbiţi. Şi chiar dacă greşesc eu şi măştile nu sunt nici măşti nici marionete, şi cu adevărat s-a schimbat ceva, dacă mă întrebaţi pe mine, principiile le-au rămas aceleaşi, la fel de sterile, de sterpe, de lipsite de viziune, doar înceţoşate de eternă foame.

            Clasa politică românească nu merită nu înflăcărări, nici măcar priviri neruşinate şi deocheate, ca acelea pe care un îndrăzneţ le poate arunca unei dame prea de consumaţie. Cât despre încredere, eu am mai mare încredere că înainte de a sfârşi de scris aceste rânduri mă va cuprinde mâna rece a morţii decât că politicul, politica şi partidele din România sunt ceea ce ar trebui să fie.

            Ura, dacă aş fi întrebat, derivă din teamă. Din teamă nedefinită, de obicei, şi din suferirea unei nedreptăţi. Combinate, nedreptatea şi teama de încă una, neîncrederea în echitate şi orgoliul călcat în picioare de actul săvârşitor de nedreptate, precum poate şi alţi factori, generează vibraţia, nasc ura – ura ca reverberaţie a sufletului şi a individului, din toate profunzimile sale. De aceea pot da dreptate celor care îl urăsc pe băse cu patimă, dar nu îi pot înţelege. Sau, dacă ar fi să înţeleg, aş face-o doar spunându-mi că ei simt nevoia să urască, şi dacă pe băse nu l-ar fi chemat cum îl cheamă, cu siguranţă l-ar fi chemat altfel. Sufletul, aşa cum are disponibilitate la iubire, are şi disponibilitate la ură.

            Eu nu sunt ca Amicu’, nu îl urăsc pe băse, îl dispreţuiesc aşa cum dispreţuiesc tot ce ţine de românismul politic, de partide, de aceşti “toţi o apă şi-un pământ” angrenaţi în mecanismul ros de cancer al politicii. În schimb, o urăsc pe Adina. A fost o vreme în care într-un grup de prieteni mi se spunea “Prinţesa”. După apariţia Adinei…! Acum, dacă cineva din respectivul grup spune “am vorbit cu Prinţesa”, toţi ceilalţi întreabă: “cu care din ele”? Şi aşa devenim, treptat treptat, „toţi o apă şi-un pământ”, personalizaţi prin depersonalizare…

            Spuneam, ura este generată de o nedreptate suferită, sau de o teamă, una mai mult nedefinită decât definită. Dar oare nu cumva ura care ne animă, tocmai ea, le permite celor pe care îi urâm să supravieţuiască? Nu ştiu dacă se merită să îmi pierd vremea căutând răspunsul – a supravieţuit băse pentru că este un supravieţuitor, sau a făcut-o tocmai ca efect al urii pe care o simţim cu toţii faţă de ceea ce reprezintă ticăloşia? Care dintre ele, dintre ticăloşii? Ambele, pentru că adevăr nu mai există de mult în niciuna dintre cele două tabere combatante, şi cu atât mai puţin dreptate. Şi totuşi, necenzurându-mi o opinie personală, pesediştii nu mă puteau cuceri decât dacă îl citeau pe Nietzsche. Nu l-au citit, n-au auzit de el, deşi, la vârf, i-au plagiat “Voinţa de putere”!

Anunțuri

Odisee cinică

          Care este cel mai nebunesc lucru care ţi s-a întâmplat? Mie femeia. Femeia, în general, nu este doar cel mai nebunesc lucru… Femeia este nebună. Poate de aceea nu o pot înţelege, pentru că mintea mea, limitată de lipsa nebuniei, nu este ca a ei.

            Femeia nu este doar nebună, este şi ciudată. Îi poţi naviga în suflet pe oceane de necuprins, i te poţi căţăra pe creste de munţi sălbatici, îi poţi descoperi peşteri întunecoase şi izvoare răcoritoare, pentru a constata, surprins, că totul este o zugrăveală a unui tablou perfect limitat de o sticlă.

          Sticla limitează. Închide spaţiul în timp şi timpul într-un ochi care îl poate vedea, oricând, aşa cum a fost şi nu mai este. Sticla împiedică lichidul să curgă, şi îl eliberează zgârcită, pe gât, în picături, ca un străjer care îi permite întemniţatului să îşi facă, vreme de câteva minute, plimbarea zilnică.

            Femeia este o sticlă, pentru că sticla nu numai limitează, dar şi reflectă. Reflectă iluzii, dorinţe şi speranţe, imagini-proiecţii de viitor de vis, şi însuşi sinele aceluia care are curajul şi îndrăzneala de a o privi în faţă fără să rămână împietrit.

            Mă lăudam odată, cuiva, eu nu am păr în cap, sau pe cap (cum preferaţi), ci şerpi – şi asta o cred, pentru că li se întâmplă multora care mă privesc să rămână împietriţi. “Poate că e nebun”, aşa spunea cineva despre mine de aceea, dar mai ales de dragul meu, am studiat şi posibilitatea aceasta. Nu este reală, în primul rând, şi foarte important, pentru că nu sunt femeie. Deşi, este ciudat amalgamul de poveşti pe care oricine îl poate întâlni în propria viaţă – să împietreşti lumea deşi doar speri, din nouă în nouă ani, că anul viitor o să ajungi acasă. Şi dacă ajungi… să îţi găseşti femeia ţesând pânze pe amintiri uitate-despletite ale celor care ţi-au fost cândva.

Libertăţi

        Trebuie să vă mărturisesc… nu sunt un bărbat frumos. Auzeam bătrânele vorbind în jurul meu, când eram mai tânăr, spunându-le fetelor aflate la vârsta măritișului că bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decât dracul. În realitate, aceasta este singura manifestare a frumuseții în mine, la un concurs de “mister” necuratul ar pierde la mustață.

          Nu știu cum se face, poate o manifestare a legii contrastelor – pentru că de multe ori este adevărat, polii opuși se atrag – în jurul meu sunt femei frumoase. Femeia, oricum ar fi ea, este frumoasă, să știți, pentru că o clipire mai altfel din gene, sau un zâmbet, sau o șoaptă, o înfrumusețează nespus dacă sunt făcute cum trebuie. Frumusețea femeii nu trebuie să fie fizică, trebuie să fie inconștientă și doar uneori, dar în foarte puține cazuri, studiată. Știți cum folosesc femeile toate acele pomezi, toate acele îmbălsămări, verzi, roz, cu ochi mari și largi de castravete, cu argilă cărămizie, cu creioane colorate, negre, sau albastre, cu praf sclipitor de parcă ar fi sărit dintr-o stea căzută pe un polizor? Toate acestea sunt studii, dar cum mereu au existat elevi mai studioși decât alții, unora le este mai ușor, altora mai greu. Totuși, dacă mă întrebați, nu efortul de a se face frumoasă înfrumusețează femeia, ba chiar de multe ori o urâțește, ci gestul. Gestul și fragilitatea. De aceea am întrebat-o, într-un început de furtună mincinoasă, dacă s-a sedus vreodată singură. Pentru că nu poți iubi pe cineva cu adevărat dacă nu te iubești pe tine, și pentru că unui bărbat, nicio femeie nu este capabilă să îi arunce o privire provocator-seducătoare dacă nu și-a aruncat-o mai întâi ei, în oglindă.

         “Ce hoț ești”, mi-a răspuns zâmbind, în timp ce îi prindeam încheietura mânii și îi învățam degetele să se îndrepte spre propriile buze. Ce greșeală! Eu, hoț?! Poate singurul lucru pe care l-am furat, printre altele prea puțin importante, a fost plusul acesta, oricum mic, față de frumusețea dracului. Mi-am ațintit privirea în ochii ei, și pentru o clipă mi-am dorit să-i fiu arătătorul, să îi simt gustul buzei inferioare. De prea puține ori am fost sărutat în viața mea, și cred că de și mai puține ori am sărutat eu primul. Poate pentru că așa suntem noi, temătorii, mai lucizi, mai stăpâniți de spiritul de autoconservare, și buza unei femei este pierdere sigură și deșartă, pentru că de pe buze este foarte greu să îi ajungi la inimă. Ah! Să nu uit… știați că în momentele pe care le caracterizează eroticul, când buzele unei femei se întredeschid coapsele se depărtează ușor, aproape imperceptibil, și invers, când coapsele se apropie buzele se închid?

           Îmi zâmbea și ochii i se închideau, sau i se întredeschideau – necunoscând femeile nu aș putea spune care dintre cele două ipoteze este cea reală. Știu un singur lucru, că zâmbea, și ochii îi luceau într-un mod ciudat și flămând, ca și cum între noi nu s-ar fi înstăpânit niciodată un război al sexelor, ci o foamete permanentă. “Să te temi de femeia flămândă”, asta ar fi prima învățătură pe care aș transmite-o fiului meu, dacă, prin absurd, voi avea vreodată copii.

          Îi strângeam între degete încheietura mânii și încercam să i-o împiedic să se miște, pentru că deși propriul ei deget îi mângâia buza, dinții îi tânjeau după unghie. Nu am înțeles niciodată de ce, în stări de nervozitate, oamenii își rod unghiile. Nu, femeile nu, pentru că ele le îngrijesc mai mult, le rotunjesc sau le ascuțesc, le vopsesc și le iubesc atât de mult încât dacă vreuna se rupe sunt în stare să declare un sfârșit al unei microlumi. Am mai spus-o, femeia nu o voi înțelege niciodată.

          M-am gândit că lipsa frumuseții mele ar fi cea care îi trezește starea de nervozitate. Acum, să fim serioși, gândiți-vă la un cactus pozând în trandafir. Deși, la fel de adevărat este, și cactușii au flori frumoase. Dar dacă preferați să o luăm altfel, închipuiți-vă un arici pretinzând că este un trandafir.

          I-am împins cu tandrețe părul pe după ureche și, ca să nu mă mai vadă, crezând că astfel se va calma, m-am aplecat spre urechea ei, cu buzele aproape atingându-i gâtul, cu nasul pierdut în câteva șuvițe de păr, pregătindu-mă să îi șoptesc. Nu am știut însă ce, și aș minți dacă aș pretinde că vorbele mi s-au oprit în gât, pentru că în mintea mea era o goliciune totală, mai profundă decât aceea pe care o acopereau hainele ei.

          Degetul ei, care îi sărutase buza, mi-a alunecat pe bărbie, apoi mi s-a odihnit pe buze. A fost una din puținele dăți în care am gustat în acest fel o femeie. Îmi cerea să tac, oare? Sau doar să îi inspir parfumul înainte de a spune ceva?

           Am închis ochii și am început să aștept, în timp ce camera se învârtea brutal și agonizant cu mine. Am întins orb  mâna înspre locul în care știam că mi-am lăsat paharul, dorindu-mi să toastez în cinstea primului nostru sărut-alfel, necunoscut oamenilor obișnuiți. Știți, eu nu beau pentru o Cubă liberă, mereu am băut pentru separarea ei. Dar când am deschis ochii, ea, femeia, îmi dispăruse. Poate la o havană…

Spuse şi nespuse şi verzi şi uscate

          Am fost invitat la o nuntă – plăcerea vieții mele, singura fericire fiind că și de data aceasta mirele este altul, nu eu. Nici nu se putea altfel, de fapt… Mă trezise, era mult prea dimineață pentru mine la ora aceea a prânzului. “Nu te putem lăsa, tu, singură, dacă noi între noi nu ne susținem în cele mai grele momente ale vieții, cine să o facă”? zic. După ce se oprește din râs îmi dă câteva detalii, ce o să fie, unde, cum. “Vreau să se simtă toată lumea bine”, mi se justifică, de parcă ar fi fost nevoie. Eram încă adormit și mă ia gura pe dinainte, nu că nu ar fi știut cu cine are de-a face: “Deci vin și stripteuze”… După un nou potop de râsete mă contrează: “Nu, că e nuntă de oameni întregi la cap. Cu ele vedem, înainte sau după”. “Dracu’ m-a pus să nu tac”, îmi zic în gând. Ceea ce îmi amintește de o discuție recentă, despre spuse și nespuse. Nu, nu este adevărat că nespusul este adevărata existență, pentru că orice nu s-a spus înseamnă că nu există încă. Tăcerea este vid, la fel cum, de altfel, este și vorbăria goală, și este binecunoscut că, deși sunt un om al extremelor, accept nu numai existența căii de mijloc, ci și oportunitatea ei.

           Este adevărat, a nu spune nu înseamnă numai a tăcea, ci ar putea să însemne și a spune altceva, în așa fel încât un lucru să rămână nespus, adică inexistent. Pentru că, dacă nespusul înseamnă inexistență, tot ceea ce există vorbește, spune, într-un fel sau altul, ceea ce are de spus. Poate modul de a spune al oxigenului este respirația, așa cum cel al frunzei este foșnetul, al pământului răscolirea cu degetul unui picior desculț, al vântului vuietul și al mării valul. Totul spune ceva, cel puțin o poveste, la fel cum o face o privire și o atingere, un tremur, o șuviță de păr înlăturată de pe frunte, sau din fața unui ochi încărcat de cuvinte. Poate că geana este gura ochiului, și clipirea modul ei de a spune, nicidecum de a nu spune, pentru că privirile spun, și clipirile din gene ale unei femei spun și mai multe, pentru că, în fiecare mod de a clipi – și o femeie cunoaște atât de multe moduri! – este spus ceva, chiar dacă nu merită spus.

            Dacă nespusul este adevărata existență, înseamnă că femeia nu a existat niciodată cu adevărat, pentru că ea nu știe să tacă. Ea trebuie să spună, cu un gest, cu un zâmbet, cu un foșnet de mătase, cu orice, cu toată ființa ei și cu tremurul din ea, trebuie să spună. Deci, femeia nu a existat niciodată cu adevărat. Dar atunci, de ce suntem ostracizați dintre ierburile paradisului care au fost considerate atât de primitoare încât până și șerpii s-au putut lăfăi în ele?

           “Mai bine tăceam”, mi-am spus, “decât să mă apuc să vorbesc despre stripteuze. Mai ales că nu fumez, nu beau și cu femei nu umblu”. Și mi-am amintit… Dacă tăceam filozof rămâneam. Aș fi existat, cel puțin pentru o clipă, ca un om cu capul pe umeri, rupt de cele lumești și aplecat cu privirea spre astre, sau spre necuprinsul pământului, căutând să înțeleg miezul de vânt și aerul de furtună, descoperind piepturi – care nu erau de femei, doar piepturi asexuate – numai pentru a le înțelege sentimentele și trăirea și, mai ales, inexistența. Piepturi asexuate spun… deși este imposibil să numești astfel un piept de femeie. Pentru că, dacă femeia nu tace niciodată, nu o face nici pieptul ei. Mereu i se ridică sânii în respirație, mereu tresaltă într-un oftat, mereu se zbat în alergarea dementă către ființare, către a fi. “A fi” acolo unde trebuie să fie, în brațele care i se potrivesc, în ochiul pe care îl iubește, în care rămâne înfiptă ca un pai sau, de ce nu?!, ca o bârnă, obturând vederea, chinuind pleoapele care nu mai vor să se închidă de prea-multă-ea, atrăgând noaptea peste orice altceva care există sau care nu există, care este spus sau nespus și, în același timp, pătând caustic buzele cu conștiința ființării eterne.

            “Te iubesc”!

            Nespus sentimentul poate să existe, sau să subziste, să persiste în suflete prea temătoare, neatinse de îndrăzneala mărturisirii, de puritatea confesiunii. Ceea ce nu știu nu înseamnă că nu există. Dar oricine știe, pentru că iubirile vorbesc, sufletele se cuprind în șoapte și sentimentele, oricât de îngropate, oricât de ferecate în tainițe nevăzute lumii, se trădează. Pentru că până și iadurile vorbesc, iar ceea ce este spus există; ceea ce există nu poate fi contestat, poate fi considerat doar inacceptabil. Așa cum spun eu acum – “Te iubesc nespus”. Dar nespus are tocmai proprietatea de a fi spus, pentru că altfel ar fi însemnat și moarte și tăcere și lipsa sentimentului și frig și întuneric. Pentru că ce altceva este neantul? Dar până și el există.

            “Mai bine tăceam și nu vorbeam de stripteuze”. Și nu aș fi fost deloc eu, aș fi fost altul – dar nu unul care nu există sau care există cu adevărat, ci doar o posibilitate, o posibilitate de altul la care nu m-aș mai fi putut uita în oglindă fără să îi spun că totul vorbește. Și vântul și iarba, și florile și limba mută și împietrirea și verzi și uscate. Verzi și uscate – sunt timpuri, și fiecare dintre ele, pentru a nu cădea în derizoriu, trebuie să spună ce li se potrivește. Dar nu să tacă, să spună!

Eu, misogin, şi femeia îmbrăcată în fustă

          Mă puteți considera misogin, dacă doriți. Mă puteți considera pentru că, sincer să fiu, nu îmi pasă. Ar fi prima oară în cariera mea de om când aș pune preț pe părerea altora despre mine – mai degrabă, decât de condescendență, mi-aș considera gestul drept semn de îmbătrânire, de maturizare, de înmuiere, de renunțare la revolta mea de zi cu zi, de noapte cu noapte, de oră cu oră, de viață cu viață. O viață pentru o viață, aș spune eu, și dacă viața mea de până acum s-ar schimba în mod radical aș spune că am murit, așa cum am mai făcut-o, doar pentru a renaște din propria-mi cenușă într-o viață în care…

          Mă puteți considera misogin, spuneam, dar cu toate acestea, nu pot să nu vorbesc despre ea. De fapt, nu despre ea, ci despre fusta ei în carouri. Așa, scurtă, cu motive albastre, cu romburi și pătrate care mi se păreau asemănătoare cu capul meu după o noapte prelungită prea mult. Ea… frumoasă, v-o spun sigur, deși nu am privit-o deloc cu atenție, i-am privit doar picioarele, și părul, și brațele. Am avut cândva un profesor care spunea – mare dovadă de experiență! – “un studiu trebuie să fie ca fusta unei femei. Să descopere atât cât trebuie ca să incite, dar să acopere esențialul”. Și, mai ales, aș spune eu, dacă fusta ar fi în carouri…

          Să nu mi-o luați în nume de rău dacă vă spun că, în anumite momente, o femeie este asemenea alteia. Atât de asemenea încât unui bărbat îi poate fi complet indiferent cine îi stă alături – singura diferență, de fapt, ar fi numele. Poate pentru că până și mie mi se pare prea misogin ceea ce spun o voi spune altfel: acolo unde nu există sentiment, toate femeile poartă același nume – în condițiile în care bărbatului nu îi pasă deloc că rănește sentimente și orgolii. Da, nu știu dacă există vreo vietate mai orgolioasă decât femeia și decât mine… Dar nu despre asta vorbeam.

          Vorbeam despre femeie, și despre fusta ei în carouri, cu motive albastre, cu pătrate care de multe ori mi se păreau asemănătoare capului meu într-o zi de duminică. I-am privit picioarele lungi și subțiri, până acolo, la baza fustei, până când privirea mea nu a fost capabilă să treacă mai departe. Poate nu a fost o mare pierdere, deși instinctul îmi cerea mai mult, să vreau, să pot mai mult. Oamenii care își ascultă instinctul nu sunt altceva decât animale îmbrăcate în piei de oameni. Iar eu… Nu știu de ce îmi vine mereu să vorbesc despre mine, deși, dacă ați observat cumva, în cele mai multe dialoguri fiecare interlocutor uzează mult, prea mult de cuvântul “eu”. În asemenea dialoguri “eu” nu mai este pronume personal, este doar un tic verbal, pe care se pare că l-am deprins…

          Să revin la ea, și la fusta ei în carouri. Am privit-o fără să îi caut privirea, mai mult pe ascuns. Nu i-am căutat feminitatea nicio clipă, pentru că – dacă nu știți – femeile au aceeași feminitate, doar o manifestă mai mult sau mai puțin pregnant, mai mult sau mai puțin cuceritor. Am privit-o fără vreun gând, doar cu patima cu care un bărbat privește vreo femeie… și când privirea mi s-a lovit de împotrivirea fustei ei cu motive albastre, am dat din mână a lehamite. “Nu e singura”, mi-am spus. Deși adevărul este – nu sunt sigur, dar așa cred – că îmi este dor, foarte dor de o femeie care să își pună fustele în cap. Cred că doar atunci aș fi cu adevărat curios ce ascund acestea…