Despărţiri

Mă întreb câte dintre despărţiri pot fi amiabile. Orice relaţie animată de vreun tip de sentiment, nu poate fi privită, atunci când sucumbă, decât ca un dezastru. Iar dezastrele, fiind amare, indiferent de proporţii, nu permit nici zâmbete nici pahare la mici şuete. Sau poate nu ştiu eu cum e altfel şi au dreptate bătrânii ăştia care oricum merită o ascultare…

„… don’t you cry/ Let’s have a drink before we say goodbye”?

Anunțuri

(Gothic) metal

Mai puţin şi se gată cu postul ăsta al Paştelui. De foame sau nu, de-a lungul vremii unora li s-a arătat Fecioara, altora le-a vorbit Dumnezeu… mie prefer să-mi cânte muzica. „Metal to the metal!” cum ar spune Amicu’. Eu aş fi spus „power to the people!”, dar sunt multe dovezi că foamea prosteşte, aşa că m-am lecuit. Mai bine „Metal to the people!”; gothic metal!

Absolutisme (I)

Ein reich, ein volk, ein fuhrer. Aşa stătea scris pe peretele acela alb din faţa mea. Ochii mi se împleticeau aşa cum o fac de obicei în anumite momente, mâinile îmi tremurau puţin… încercam să nu mă gândesc, să nu îmi împovărez conştiinţa cu lucruri de nimic care dimineaţa m-ar fi umplut de remuşcare.

Mă concentram doar asupra acelei inscripţii scrijelite de cine ştie ce altă mână tremurândă, deranjată, probabil, de un alb mult prea imaculat. Absolutismul…? O soluţie umană ca oricare alta. Mai des întâlnită decât altele, este adevărat. În iubire nu există democraţie, doar absolutism. Nu se supune la vot, între atrii şi ventricule, care femeie să fie iubită. Una singură vine şi se impune. Cu forţa sau nu, pe nesimţite sau nu. Iubirea e lovitură de stat, mai degrabă decât  orice altceva. Şi apoi, o lungă tiranie.

Spun, priveam acel perete alb ca lovit de revelaţie. Divizarea puterii nu este altceva decât o profundă greşeală făcută de minţi prea slabe ca să gândească singure sau de braţe incapabile să se impună fără ajutor. Totuşi, poate, aş fi de acord cu o anumită divizare, dar numai în anumite condiţii, la fel cum sunt de acord cu absolutismul, în alte condiţii. M-am divizat şi eu… în acela care privea cu ochii goi o inscripţie pe un perete alb, şi celălalt, cel din întuneric, care doar râdea în sinea sa de monarhia pe care o răsturnase.

Mărgeaua de sticlă

Mi-am căutat sufletul pereche în ceruri şi l-am găsit în mocirlă. L-am cuprins în braţe promiţându-i iubire veşnică, lăsându-mă pătat cu noroaie, coborându-mă pe mine, desacralizându-mă cu seninătate, descinzând în infernuri al căror gust nu ar fi trebuit să îl cunosc niciodată. Sau, de fapt, trebuia, deşi nu aş fi vrut.

După ce acel suflet s-a scuturat de zgură, după ce s-a odihnit şi s-a poleit cu praf de stele visătoare a pornit-o în zbor. Aşa cum şi trebuia, de altfel, către braţe mai puţin slăbite, către ochi mai puţini trişti, către alte lumi pe care să le cucerească şi să le subjuge.

Dar, spre nefericirea mea, şi-a început zborul înainte să apuc să îi spun că pentru a subjuga îţi trebuie tărie şi putere de a oferi, indiferent de consecinţe. Praful de stele presărat pe fiinţa-i nu este al ei, este doar iluzia mea, dorinţa şi speranţa. Atunci când ele vor înceta să mai existe şi sclipirea ei se va stinge, lăsând-o doar cum a fost la început, poate doar cu o experienţă mai mare, dacă are puterea să înveţe. Atunci când urmele ei se vor şterge de pe rănile mele şi păcatul meu va înceta să existe. Aşa e dat, să fie pedepsit cel care aruncă mărgăritare porcilor – dar atunci când iubirea încetează mărgăritarele nu mai sunt decât biete mărgele de sticlă.