Am văzut-o. Cu fața ei osoasă, cu ochii mici sclipind gălbui în găvanele craniului, cu zâmbetul ei știrb și înfiorător. Mi s-a recomandat, Gogu. Se deghizase în camionagiu și hoinărea pe drumurile țării. Se comporta ca unul care făcuse școala la fără frecvență iar permisul îl luase la un pahar de vorbă. Sau de băutură spirtoasă tip votcă. Poți să crezi altfel despre cineva care depășește în curbă strânsă, cu vizibilitate redusă? După ce că drumurile sunt găunoase precum sufletele și mințile politicienilor români, ca să fim siguri că rămânem fără mașini, sau chiar că ajungem să ne pierdem viețile în acest război al șoselelor, sunt lăsați în libertate acești maniaci care nu pun preț pe nimic. Ca să respecți întotdeauna legea, să nu ieși niciodată din litera ei mi se pare o dovadă de naivitate, de mult prea multă bună-credință sau, în ultimă instanță, de prostie. La cât de proaste sunt legile noastre, la cât de pregătiți în agricultură sunt specialiștii care trebuie să creeze un cadru normativ solid și stabil, mi se pare uman și chiar normal, într-un mod bolnav, românesc, de gândire, să căutăm portițe care să ne permită eludarea anumitor prevederi. Și nu cred că există cineva care să se laude că o viață întreagă nu a acționat niciodată în vreun mod care să contravină normelor. Dar sunt niște limite care trebuie respectate. Această moarte pe care am văzut-o atât de aproape s-ar putea să ne fi cruțat pe noi, cei care am trăit această experiență neplăcută, dar s-ar putea să nu îi mai ierte pe următorii.
Au camionagiii ăștia o modă: își trântesc în parbriz, ca o flegmă, un soi de plăcuță de înmatriculare cu un nume. Un nume care le conferă o aură de superioritate, de creaturi supranaturale, de îngeri pentru autostopistele pe care le primesc în cabină, și de demoni pentru cei care văd acest nume venind cu viteză, drept în calea lor, aproape, din ce în ce mai aproape. Aceste entități aflate la volanele potențialelor dricuri ambulante nu cunosc limita de la care o mică încălcare a legii se poate transforma în crimă. Ei sunt undeva acolo sus și privesc superior către noi, gândacii care nu avem în mâini volanul vreunui “truck” sau al unei cisterne cu benzină. Îmi dau seama că acele plăcuțe de identificare ar putea avea și alte utilități decât crearea stării de mini-dumnezeu, dar din cauza acestui Gogu mi-au devenit antipatice. Patru litere de tipar se apropiau de noi, din ce în ce mai mult, scrâșnind din zimții dinților de cauciuc în încercarea de a stopa goana către impact. Și până în ultima clipă nimeni nu a fost sigur că așa ceva poate fi evitat. Am văzut aceste patru litere și frânturi din amintirile recente. Nu cred că este adevărat că viața îți trece prin fața ochilor înainte de a te duce spre alte orizonturi. Sau poate știa că la mine încă nu este momentul să facă o asemenea reîmprospătare a memoriei. Camionul s-a oprit foarte aproape de noi, privindu-ne amenințător, gâfâind zgomotos, apoi destinzându-se cu un scârțâit, un fel de chicot vesel – farsa i-a ieșit așa cum și-a dorit. Cred că eram albi la față, cu părul ridicat mult în sus – un fel de reacție sexuală la o excitație a scalpului. Din cauza frânei bruște, cu respirația întretăiată, cu abdomenul chinuit de centură am privit către dumnezeul Gogu. Care, impasibil, văzând că totul este în ordine, a dat puțin în spate, a eliberat o parte din drum și ne-a făcut magistral, imperial, un semn că suntem liberi să pornim mai departe. Atunci am fost recunoscători că suntem în viață; după o oră eram mulțumiți că și mașina e întreagă. Dar ca să vedeți cum este natura umană… acum, după o zi și o noapte, gândesc altfel. Îmi pare rău că nu m-am eliberat de strânsoarea centurii, că nu am ieșit din mașină cu o bâtă de baseball, spunând: “Gogule, probleme, mă?! La mansardă?! Hai să le rezolvăm, în morții mă-tii!”
Nevermore 