Bă, voi sunteți nebuni!

          Ceva mai devreme de jumătatea lunii octombrie, dintr-un comunicat de presă al Ministerului Sănătății, orice om întreg la minte ar fi reținut următoarele: “Ziua mondială a sănătăţii mintale este marcată în fiecare an la data de 10 octombrie, prilej de a crește gradul de conștientizare și educare a populației cu  privire la sănătatea mintală”. Aviz necunoscătorilor, nu vorbim de o sărbătoare care datează de azi-de ieri. Neavând întinderea temporală nici măcar a Halloween-ului, cu atât mai puțin a Crăciunului, a Paștelui sau a Sfintei Parascheva, și nici același lipici la public, totuși, sărbătoarea în cauză are o vechime de douăzeci și opt de ani, fiind instituită în 1992, la inițiativa Federației Mondiale a Sănătății Mintale. Probabil se vor ridica voci împotrivă, întrucât cârcotitul este nu numai în natura românului, ci în cea umană, dar cu siguranță, până și cârtitorii i-ar putea găsi o mai mare utilitate decât altor zile inutile precum celei a îndrăgostiților, a zilei mondiale a zâmbetului, sau a celei dedicate iubitorilor de pisici. Spre exemplu, propunând ca în această dată să se organizeze lansări de carte sau, de ce nu?!, chiar alegeri electorale. Tot în ideea susținerii acestui praznic în cadrul căruia nu se dau nici pomeni, nici avantaje de orice natură, nici sticle de ulei, kile de făină sau de zahăr, ouă vinete sau mai puțin vinete, respectiv deloc colorate, trebuie spus că tulburările mintale afectează, în diferite momente ale vieții, nu mai puțin de zece procente din populația Globului, caz în care ne confruntăm cu o problemă de sănătate publică. Or, într-o asemenea situație, în plină pandemie declarată, bietul covid este cu siguranță surclasat, dacă nu de prostie, de nebunie.

         În mediul online, printre glume mai mult sau mai puțin reușite, a apărut deja îndemnul care poate deveni rezoluție pentru 2021, o reinterpretare a regulii enunțate de Tyler Durden (să nu spunem Brad Pitt) în romanul Fight club al lui Chuck Palahniuk, ecranizat în 1999, la trei ani de la publicare: “prima regulă a lui 2021 este să nu vorbim despre 2020”. Dar cum să nu vorbim tocmai despre “douăzeci-douăzeci”, an care, cu coborâșurile sale și fără urcușuri, cu siguranță a dublat, dacă nu cumva a triplat, cazurile de afecțiuni mintale. Și chiar am putea plusa, spunând că a cvadruplat sau a cvintitlat bolile psihice, lipsindu-ne de speranța că măcar unul dintre noi a mai rămas sănătos. Trecând peste deja obișnuitele traseisme politice, sau peste glume de slogane electorale precum cea făcută pe seama candidatului PSD Vasile Laba de la Bistrița-Bârgăului, “Laba e soluția”, soluție bună, poate, pentru comuna respectivă, dar mai ales pentru moși zaharisiți și libidinoși incapabili să mai prindă vreo coțohârlă prin Centrul Vechi al Capitalei, oricât nu am mai vorbi despre anul curent, cazul Deveselu cu siguranță va rămâne în istorie. Din păcate, nu numai în cea a României. Că locuitorilor le-o fi crescut temperatura, că le-o fi luat covidul gustul și mirosul, poate fi acceptabil. Că le-a luat și mințile, nu este deloc scuzabil. Dincolo de fluviile de cerneală care au curs în presa scrisă în această privință, credem în utilitatea unei asemenea întâmplări și pentru literatură. Sperăm că pentru literatura română, nu pentru cea străină, întrucât victoria acestui dintâi primar-moroi al umanității, dincolo de a fi o dovadă de prostie crasă sau de nebunie, arată că în țara noastră donquijotismul supraviețuiește bine-mersi și că ne merităm statutul de popor eminamente creștin, care prețuiește mai mult ca oricine promisa viață de după moarte. Având în vedere că în continuare, la treizeci de ani de la Revoluție, perioada comunistă este invocată și, mai ales, evocată, de mare parte din scriitorimea română, cu patos, cu nostalgie sau cu ură, nefăcuta de la Deveselu credem că ar avea puterea să genereze un nou trend, pentru că democrația prea nu a făcut-o, transformându-ne măcar într-o literatură mai veselă. Altfel, cu siguranță nenea Iancu s-ar răsuci în mormânt, cât despre domnul Eminescu, Doamne ferește! să mai îndrăznim să spunem ceva.

          În Ardeal, cu siguranță baiul este mai mic ca la Deveselu. Afară covidul, înăuntru muierea. Cel puțin așa spune mediul umoristic din țară. La București, însă, în ultima vreme lucrurile au stat diferit. Într-o campanie electorală pentru șezlongul de Primar General numită murdară de anumite părți implicate, fie că era vorba de invocarea unor probleme de sănătate aruncate în derizoriu, fie că la locul în care un candidat încerca să țină un discurs un Dorel tocmai se trezise să dea cu picamerul, Scriitorul român, ca o victimă colaterală, a reușit să fie scuipat în ochi fără a i se lua apărarea. În presa românească, într-un articol tendențios, cu iz electoral, s-a afirmat că în ultimii zece ani, poate mai bine, oricine și-a dorit să intre în Uniunea Scriitorilor din România nu a avut nicio problemă în îndeplinirea acestui scop. Mărturie împotriva calomniei semnalate stau puhoaiele de doritori respinși, de amânați, de refuzați, care fie își declară statutul de scriitor independent, fie își pun speranța că într-un an viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat vor fi admiși. Că luptele electorale pot fi murdare, suntem de acord. Că profesia de scriitor este una dintre cele mai nobile, care nu merită nici bagatelizată, nici luată în derâdere, suntem din nou de acord. Deși, cum însuși subsemnatul a susținut-o în dese rânduri, mai important este un scriitor de vagoane decât un scriitor de cărți. Diferența este că scriitorul de vagoane scrie pe și pentru vagoane. Iar cei de cărți, dacă nu toți, cea mai mare proporție, scriu pentru ei înșiși. Nu pentru că în țară nu există cititori, ci pentru că nu țin cont de nevoile societății actuale. Cumva, Scriitorul român a intrat într-o amorțire totală, confundabilă cu rigor mortis. Și nu este de mirare, dacă stăm să ne gândim că pe la mesele așa-zișilor artiști, în fața halbelor de bere, sau din spatele lor, nu se discută nici spiritul unei națiuni, nici al unei literaturi, ci gloria personală, traducerile personale și premiile. Tot personale și ele, relevante sau nu. Fără gust și din fericire fără miros, constatăm că literatura este din ce în ce mai greu de apărat. Inclusiv pentru că în primele rânduri ale scriitorimii s-au proțăpit indivizi care își scriu articolele futile și agramate mulțumind lui Dumnezeu că s-a inventat copy-paste și care nu au mai publicat o carte de vreo douăzeci și cinci de ani. Cam de atunci de când începuse să fie deja luată în seamă o sărbătoare a sănătății mintale.

(Articol publicat în revista Neuma, noiembrie-decembrie/2020)