Undeva la o încurcătură de trei drumuri, ca şi cum ar fi fost presărat cu neatenţie, stătea un şir de case care străjuia, parcă, o cale desfundată, plină de hârtoape. Hârtoapele nu le cunoşteau decât cei ai locului, pentru că altfel, în acea zi, erau ascunse ochiului de un strat gros si aproape uniform de zăpadă.
Ziua începuse grea pe acea uliţă asemănătoare cu linia, mai degrabă nedreaptă decât dreaptă, a oricărui destin. Începuse grea, de parcă ar fi purtat în zori, în pântece şi în spinare plumburiul strivitor al norilor. Dar chiar şi aşa, nu se înspăimântase nimeni, şi de pe hornul fiecărei case răzbăteau, îndreptate în sus, firicele de fum alb-cenuşiu, ca săgeţi ţintite spre nori pentru a îi împrăştia dintr-o dorinţă acerbă de lumină solară. Aşa se spune, că dacă nu am avea parte de soare ne-am usca toţi şi ne-am stinge în întuneric, pentru că motorul vieţii nu este nici vreun element al unei comunităţi, nici măcar inima, ci soarele. El este cel care încălzeşte cald viaţa, acea viaţă primordială şi general universală prin care păşim cu toţii mai mult sau mai puţin siguri, către destinaţii necunoscute.
Deşi soarele lipsea de pe cer i se simţea altfel prezenţa şi căldura, mai cu seamă într-una dintre case unde în zarvă de pregătiri gospodăreşti se auzeau, atotcuprinzătoare, râsete şi voci copilăreşti. Pentru că şi ea, viaţa, ca escală dintre ce nu ştim că am fost şi ceea ce nu ştim că vom deveni, are nevoia ei, nu numai de soare ci şi de continuitate. Şi aşa cum se întâmplă pe orice drum, sau în orice gară, dacă veţi dori, călătorii pleacă, dar locul lor rămâne liber pentru alţii. Pentru alţii pe care îi pun pe drumuri alţi călători, mai vechi dar şi mai osteniţi.
Când noaptea se lăsă, sticloasă ca o oglindă, se aprinseră luminile la fereşti, în timp ce cu încercări disperate fumul devenit negru încerca să se îndrepte cu încăpăţânare spre cer ca să îl lumineze, fără să fie răsfirat de vântul care răbufnea din când în când mai mult dispreţuitor decât mânios. Dar dacă cineva s-ar fi uitat pe ferestrele luminate, cu precădere pe ferestrele unei anumite case, ar fi văzut că şi vreo mânie a vântului ar fi fost zadarnică. Pentru că în unele locuri nu pătrunde niciodată vreo suliţă cu vârf de ger, iar căldura, lumina şi, implicit, viaţa, sunt toate deopotrivă la ele acasă. În faţa unei mese frumos aranjate, deşi nu foarte bogate, stăteau ei, un el şi o ea, doi dintre cei care în mijlocul dimineţii plumburii făcuseră ultimele pregătiri pentru noaptea pe care toată lumea o aştepta cu bucurie şi cu formă inconştientă de speranţă. Ea îi spunea ceva şi el dădea aprobator din cap, privind în altă parte, în jos. Pe podeaua acoperită de un covor gros se jucau doi copii, un băiat şi o fată, amândoi roşii în obraji, cu urme de râs pe buze şi în ochi, cu părul dezordonat şi plini de neastâmpăr. El o privi zâmbindu-i, atrăgându-i nerostit atenţia asupra copiilor. Ea râse, şi ochii ei albaştri împrumutară sclipirile de aceeaşi culoare care se ascundeau, uneori, printre crengile bradului împodobit din spatele ei. Undeva mai departe de ei, într-un colţ de cameră, într-o sobă, dogorea focul, mocnind muşcător din lemne care trăindu-şi traiul, ajunseseră să facă ceea ce le era menit: să încălzească, să poarte mai departe viaţa, pierzând-o pe a lor.
Noaptea devenea din ce în ce mai adâncă, din ce în ce mai sticloasă, şi timpul se scurgea fără să se piardă nicio urmă de căldură, nicio rază de zâmbet, niciun strop de voie bună. Deşi pe coş fumul se îndrepta spre cer cu aceeaşi încăpăţânare de a săvârşi minuni, adevărata minune fusese înfăptuită dincolo, jos, dedesubtul lui. Fata, cu câţiva ani mai mare decât băiatul, privea din când în când ceasul din perete, făcea socoteala şi apoi îşi anunţa părinţii. “Trei ore! Două! Una”! Dintr-o dată se ridică, se îndreptă spre masă, îşi prinse tatăl de mânecă şi începu să îl cheme: “Cinci minute! Haide, cinci minute, haide”! Băiatul ţâşni şi el de pe covor, cu umbre de oboseală alungate din ochi şi se alătură rugăminţii: “Da, haide, cinci minute, haide”!
Se spune că este bine să lupţi împotriva focului cu foc şi împotriva apei cu apă. Dar de multe ori este altfel, împotriva focului se luptă cu apă, iar împotriva gerului cel mai bine este nevoie să fie îndreptată căldura. Stăteau toţi patru împreună, salutând cu vorbă rară alţi privitori care îşi părăsiseră la rândul lor căldura caselor pentru a o opune frigului. Nerăbdător băiatul îşi înghionti sora, ea se plânse, puţin ascuţit, cu ochii îndreptaţi înspre cei ai mamei. ”Ai văzut?!” aşa păreau să spună, dar deodată îşi schimbară expresia, se rotunjiră şi se împăienjeniră de mirare şi de bucurie. Acelaşi “Ai văzut?!” se citea în ei, întărit de depărtarea a încântare a buzelor, dar rostit suna altfel.
În măruntaiele gerului căruia i se opuneau inclusiv aburi de respiraţie, mantia întunecată a cerului era sfârtecată de zori de toate culorile, de stele magice aducătoare de lumină şi de bucurie, reflectate în ochi calzi de copii şi de adulţi deopotrivă, ca priviri incandescente aruncate cu fericire, de pe drumul vieţii, în inima îngheţată a întunericului.
Nevermore 