Puţină laudă de sine

          A fost o vreme în care mi-am dorit să împart în jurul meu cuvinte. Mi-am dorit într-atât de mult încât refuzam să fac altceva şi căutam să mă ascund pe mine de teamă ca omul să nu devină mai important decât cuvântul său. Totuşi, fără să îmi fi lustruit temeinic ghetele, Moş Nicolae m-a cam plesnit cu o surpriză. A făcut pace, cumva, şi a îmbinat omul cu cuvântul. Cu întârziere, şi cu de la mine putere, îl trec şi aici, ca eveniment notabil (încă nu sunt obişnuit să dau interviuri ca şi cum respir). Pentru că, parcă, prea am tăcut. Dar am vorbit altora, făcând încă un pas pe un drum de care încă îmi este teamă.