Încă de ieri mi-am dat seama că mă tem de întuneric. Mă tem puţin pentru ziua de mâine, mă tem că în curând voi pleca acasă şi nu îmi voi lua haine potrivite (de Paşti mereu mi se intampla, dacă e frig am haine subţiri, dacă e cald – haine groase), mă tem ca un om obişnuit de temerile sale, mărunte sau mai puţin mărunte. Dar când vine vorba de întuneric mi se face părul măciucă. Şi, slavă Domnului, păr am… Mă tem de întuneric pentru că acolo, pierdut cu gândurile mele, îmi dau seama că s-ar putea să nu fiu în stare să transmit ceea ce vreau să transmit; mă tem că gândurile mele îşi pierd din substanţă, din esenţă, transpuse în cuvinte, raţional sau iraţional; mă tem că nu voi putea fi înţeleptul care urlă în pustiu, doar un alt glas dintr-o ceată de nebuni. Sau de pierduţi. Sau de rătăciţi. Sau… de fapt acestea sunt gânduri care mă părăsesc repede. Nu mă laud, dar deja am o micuţă panoplie de cititori zilnici, care îmi dau încredere chiar dacă nu lasă comentarii; unii le fac la telefon, alţii doar revin şi e suficient. Aceste lucruri îmi dau încredere şi alungă gândurile negre legate de non-valoarea pe care ipotetic aş putea să o reprezint.
Şi după alungarea acestor gânduri nu mai rămâne decât teama de întuneric. Teama că m-aş putea pierde în adâncimea lui, că ochii mei nu vor mai putea distinge binele de rău, că degetul meu nu se va mai putea îndrepta în acele direcţii. Mă tem că spaima îmi va încleşta dinţii şi nu voi mai putea spune nimic, nu voi mai putea striga „hoţul!” arătându-l… Mă tem că picioarele nu mă vor mai ajuta în această nesecată alergare, dorinţă de răzvrătire. Şi mă mai tem că din întuneric, de undeva, nişte mâini mă vor cuprinde, mă vor strânge la un piept nevăzut şi îmi vor reteza brusc aripile pe care abia le întind, spunându-mi ca Liana în unul dintre comentariile ei: „e periculos să ai păreri proprii”. Da, mă tem de acest întuneric…
Nevermore 