Nu știu… am stat și m-am gândit mult. Și nu știu de ce, dar nu îmi pot închipui cum aș fi fost fără iubirea ta. Adică… îmi pot închipui. Dar nu vreau. Nu mai vreau. Adu-ți aminte când te atingeam atunci, când te sărutam, când te chinuiam cu privirea… Și te mai chinuia ceva, ceva din interiorul tău… Ceva care striga să iasă la lumină din adâncurile ființei tale – o ființă atât de caldă și de gingașă, de care nu aveai habar.
Îmi amintesc, acum, cât de mult te-ai ignorat, cât de puțin te-ai prețuit… și pentru asemenea faptă nu găsesc nimerită nici o altă pedeapsă. Da, am dreptul să te pedepsesc, pentru că ignorându-te m-ai ignorat pe mine, m-ai privat de o fericire nebună, continuă, de o suferință dulce, înnebunitor de dulce… M-ai păstrat alături de tine, dar mereu m-ai ținut afară, dincolo de porțile printre ale căror gratii priveam și mă minunam. Până când, într-o zi, brațele mele te-au cuprins. Neatentă, prea speriată, tremurând, încercând să fugi, ai scăpat cheia, o cheie care mi-a deschis acele porți ferecate atâta amar de vreme, porțile sufletului tău. Atunci am pășit înăuntru, fără teamă, poate doar puțin sfios, ferindu-mă să fac vreun rău, dorindu-mi să nu strivesc nimic. Acum totul îmi aparține. A venit momentul răzbunării mele – pedeapsa despre care vorbeam: eu, stăpânul Paradisului, deși nu mi-am dorit să îl cuceresc, îl voi încătușa cu iubire…
Nevermore 
Nu vreau sa stric magia de mai sus cu vorbe: pur si simplu minunata… si marturisirea si ilustratia muzicala :).
Din cate vad sunt ceva comentarii la postul asta 😀
Da, eu faceam referire la propria persoana :)…
Araceli, eu as fi facut referire la idee…
Nevermore, Araceli, mie imi place mult mai mult partea literara. Dupa gustul meu, ilustratia muzicala nu este pentru „atunci…acum..” „…Îmi amintesc, acum, cât de mult te-ai ignorat, cât de puțin te-ai prețuit… și pentru asemenea faptă nu găsesc nimerită nici o altă pedeapsă. Da, am dreptul să te pedepsesc, pentru că ignorându-te m-ai ignorat pe mine, m-ai privat de o fericire nebună, continuă, de o suferință dulce, înnebunitor de dulce… ” Acestei superbe chintesenţa a atitudinii faţă de partener, eu i-aş fi asociat o melodie mult mai pătrunzătoare, care să te lase nemişcat, într-o stare de meditaţie profundă, asemeni textului citat.
StropiDeSuflet, este normal ca fiecare om sa simta altfel, in unicitatea lui. Poate alegerea nu e perfecta, nici cea mai inspirata. Dar…
:), Stropidesuflet, fiecare dintre noi putea sa ilustreze intr-un fel propriu, textul. Mie imi place o piesa, in cele mai multe cazuri intrucat imi aminteste ceva sau are o semnificatie aparte. Si aceasta are semnificatia ei si in mine rezoneaza cu textul. Poate ca intr-un fel e bine asa, ca melodia sa nu faca concurenta textului, ci sa-l acompanieze. Eu asa am simtit ca ar fi :).
Mirific, magnific, magistral, maiastru. Auzi, pot sa te ating?
Maestre, imi plac femeile. Si, chiar daca mi-ar placea barbatii, as avea standarde mai inalte.
Inexprimabil, cunoscându-ţi stilul, îţi simt cea vrută ironie, tropăind în jur şi neavand nici o legătură cu postarea. Sunt sigură că dacă ai citit comentariile înainte, nici nu ai mai citit postul şi te-ai grăbit să le dai foc. Cineva, mai deştept decât mine spunea: acelaşi lucru, privit de două sau mai multe persoane, poate fi văzut diferit. (Poate nu am reţinut exact, dar ideea aceasta era).
@ StropiDeSuflet
Voiam doar sa subliniez ceva. Se pare ca se intelege, dar doar de cei mai putin implicati in problema. Oricum, apreciez 😀
@ Nevermore
Mai citeste o data, de la cap la coada, nu te grabi, poate o sa intelegi. Unii au inteles…
Nu ma asteptam sa apelezi la artificii la fel de vechi ca Pamantul :))). Am inteles, dar mai mult m-a inspaimantat gandul schimbarilor prin care s-ar putea sa treci 😛
@ Nevermore
In sfarsit…:D. Scrii mult mai bine decat citesti, parerea mea.:P
In privinta schimbarilor, nimic nu se pierde. Doar se transforma.
Mestere, desi consider ironia apanajul inteligentei, uneori se dovedeste a fi nepotrivita. Sunt de acord, si am mai spus-o, prefer minunarilor dezvoltarea unei idei si continuarea acesteia in cadrul unei discutii, dar, in acelasi timp, manifestarea fiecarei persoane mi se pare suficient de importanta pentru a o privi cu respect. Si unele transformari, parerea mea, este dezirabil sa fie dozate si, poate, supravegheate (in privinta forului interior).
E, in al doilea rand la idee, dar nu am vrut sa supar pe nimeni 🙂
@ Nevermore
De, proverbiala mea delicatete…
Mie, unul, personal, mi se pare irefutabil ca dreptul la extax ar putea deveni constitutional, dar momentan sunt intr-o perioada in care as fi un apropiat excelent al arhanghelului Mihail.
Inexprimabil, ti-l recomand si pe Sf. Gheorghe…
@ Nevermore
Din proprie experienta, ma indoiesc, prietene, te stiu mai putin aplecat asupra parti religioase. Plus ca imaginea de soldat nu mi se potriveste. Dar voi lasa deschisa discutia asupra trasaturii de care vorbeam in apropierea de Mihail, imi plac speculatiile si criticile, mai mult decat banalitatea si evidenta.
Oricum, demersul meu pare sa produca efecte, ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Fie ele si negative. Tot vorbeam pe la mine pe blog de demolari …
Inexprimabil, gresesti intr-o oarecare masura asupra aplecarilor mele spre partea religioasa. Adevarat, acestea sunt pur logice, rationale, impletite cu imposibilitatea de a le accepta ca veridice si cu placerea de a infiera stupiditatea continuta, uneori, de crestinism. Totusi, interesant de inteles ar fi cum trebuie privita aceasta asemanare a ta cu arhanghelul mai sus amintit… prin prisma textelor din Daniel, sau a celor din Apocalipsa? Si, de dragul contradictorialitatii, Mihail poate fi considerat soldat…
@ Nevermore
Tocmai din cauza (sau datorita, in acceptiunea ta) acestei rationalizari excesive a subiectului, consider ca nu exista o aplecare. Stupiditatea la care te referi tine de religie, nu de credinta. Doua notiuni diferite. Poti infiera obiceiurile proaste ale ortodoxului, catolicului, penticostalului sau adventistului de ziua a saptea, dar fara sa uiti ca, dincolo de aceasta, numitorul comun este credinta. Credinta care poate lua forme diferite, de la o entitate energetica superioara pana la imaginea de mos batran cu barba alba. Toate acestea induse de educatie, de multe ori religioasa. Personalitatea fiecaruia este bazata in mare parte pe credinta. Chiar si cea a ateului, pentru ca el crede. Ca Dumnezeu nu exista. Dar crede cu tarie…
Mihail este cel dintai ortodox. Si nu ma refer aici la religia ortodoxa. Este cel care, in vremuri de restriste a Cerurilor, a fost cel care a metinut calea dreapta. Opozant al lui Satan, care nu si-a judecat fratele nici in momentele in care se lupta cu el (Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!” ; Iuda 1, 9).
De asemenea, este singurul inger al carui nume este o intrebare, nu o declaratie.
Uiti ca religia, oricare ar fi ea, a aparut din nevoia omului de a se supune cuiva. E mult mai usor sa faci ce ti se spune decat sa gandesti ce trebuie sa faci. Ori, chiar si in esenta ei, religia asta face, devenind, in timp, un instrument de manipulare a maselor. Te-as mai contrazice… personalitatea fiecaruia nu este bazata pe credinta, ci pe raportul cu ea. Ateismul nu este o credinta in adevaratul sens al cuvantului, ci o parere, o decizie si o optiune. Iar despre Mihail… este reprezentarea completa a actualului dicton crestinesc „cine nu este cu noi, este impotriva noastra”. Citatul tau, totusi, se refera la invierea mortilor, ceea ce nu cred ca se poate face pe acest blog. Mai degraba, apropierea cu arhanghelul ar fi indicata prin: „Mihail, una din capeteniile cele mai de seama, mi-a venit în ajutor, si am ieşit biruitor.” (Daniel, 10,13), caz in care ajutorul consta in indeplinirea dorintei de a porni discutii profunde de la esenta pe care o contin unele postari, fie prin „Si in cer s-a facut un razboi. Mihail si ingerii lui s-au luptat cu balaurul.” – in acest caz, balaurul reprezentand autosuficienta pe care ar putea-o aduce aprecierile constant laudative. Deci…?
@ Nevermore
Nu uit, tocmai de acea subliniez confuzia pe care o induci intre religie si credinta. Pe care, probabil intentionat, continui sa le bagi in aceasi oala.
Personalitatea nu se poate baza pe un raport. Personalitatea este construita din experienta senzatiilor, emotilor, sentimentelor, ratiunilor, invataturilor. Rapoartele pot exista intre toate cele de inainte si pot face obiectul unei personalitati, dar nu constituie, sub nici o forma, fundamentul acesteia.
In ceea ce priveste citatul, nu inteleg de unde legatura cu inviatul mortilor, nici intrinseca, nici extrinseca. Daca e asa cu banuiesc eu, ai urmarit firul epic al Bibliei, desi eu subliniasem rostul citatului, acela de necondamnare a fratelui ratacitor. Care citat contrazice tocmai enuntul tau despre Mihail ca „reprezentarea completa a actualului dicton crestinesc “cine nu este cu noi, este impotriva noastra””. Sau poate logica mea are fracturi majore…
In rest, biruinta presupune un dusman. Eu, prin umilele-mi potente, incerc sa dezbat idei si sa emit judecati de valoare. In rest, idea de batalie cu oameni care imi sunt dragi sau cu oameni pe care nu-i cunosc nu imi pare nici interesanta, nici constructiva.
Inexprimabil, nu este vorba despre o confuzie, ci de o nuanta. Daca ti-as spune ca am credinta ca Urziceni poate elimina pe Liverpool, automat se schimba subiectul si esenta termenului de „credinta”. Credinta, in sine mistica, sau chiar intr-o persoana, influenteaza personalitatea ca raport. De exemplu, un om bland, in conditii normale, nu va ucide nu pentru ca este interzis de lege sau de religie, ci pentru ca, nu doar ca nu simte placere, dimpotriva, simte neplacere. Personalitatea sa este blanda, fiind formata in functie de raportul psihic dintre actiune si simtire. Ori, religios vorbind, a nu ucide doar pentru ca asa scrie in Biblie, inseamna supunere neconditionata si irationala; din acest punct de vedere, da, sunt de acord ca formarea personalitatii are ca fundament credinta. Dar, in cazul oamenilor inclinati spre ratiune, nu credinta in ceva este cea pe care se bazeaza personalitatea, ci analiza si identificarea raportului de care vorbeam mai devreme. De aceea, nu cred ca logica ta prezinta vreo fractura, dar stii bine ca jocul cu nuantele poate duce intotdeauna la optici diferite. Intr-adevar, am mers pe firul epic al Bibliei, gresit, poate, din dorinta de a intelege mai bine asemanarea cu arhanghelul Mihail (nu stiu daca are rost sa transformam discutia intr-o comparatie a ceea ce ar trebui sa fie crestinismul si ceea ce este, de aceea nu voi face referire la contradictia citatelor…). Dar, desi afirmi ca nu exista dusmani, cred ca ai inteles suficient de bine ce am spus – autosuficienta, adusa de comentarii exclusiv laudative, este un dusman; de asemenea, lipsa dezbaterii unor idei (destul de interesante, indraznesc sa cred) poate genera dezinteres – un alt potential dusman. Deci, mi-am permis sa interpretez aceasta interventie nu ca batalie cu unul sau mai multi oameni, ci pentru un om. O batalie care include si emiterea de idei si de „judecati de valoare”.
Revenind la idei, cand nu sunt de acord, comentez si contra-argumentez. Dar acest post nu merita sirul de comentarii ironice de mai jos. Mentin primul comentariu: cuvintele nu ar trebui sa ruineze postarea, pentru ca, sincer, e foarte bine scrisa, sensibila si transmite multa emotie si traire. Ca sa nu supar pe absolut nimeni si nici sa laud foarte tare, ma voi rezuma la: imi place. Scurt si cuprinzator.
Multam
O scriere frumoasa. 🙂
Tema dragostei este un subiect ce vesnic(cat vom trai) ne va emotiona ( cel putin asa vreau sa cred), deoarece intotdeauna povestile de iubire „aproape perfecte” au calitatea de a ne inspira, de a ne face sa credem in existenta lucrurilor bune, chiar superlative intr-o lume in care se pune accent pe valoare din ce in ce mai putin…Da, povestile frumoase au darul acesta incontestabil sa ne starneasca inima si mintea si pana se intampla acest lucru, e bine… 🙂
(Este ca si in povestile copilariei, cand dupa multe incercari si peripetii Fat-Frumos se casatoreste cu Ileana Cosanzeana si vor trai impreuna ani lungi si fericiti, „pana la adanci batraneti”.- cu toate ca atunci, fiind copii, nu realizam ce inseamna termenul „batranete” si nici nu-i vedeam pe cei doi eroi ajunsi vreodata in situatia deplorabila a oamenilor batrani.
Imi cer scuze ca am scris asa, dar pentru mine batranetea este un lucru trist si deplorabil.)
Honeybee, iubirea este, in forma idealizata, fericire si speranta, de aceea va ramane o tema mereu „la moda”, si in povesti frumoase de iubire oamenii nu isi vor gasi numai un model, ci si un refugiu. Batranetea este o stare a fiintei umane, si, daca extrapolam si exageram putin, cel putin eu as putea concluziona ca fiinta umana in genere poate parea o plasmuire trista si deplorabila. 🙂
Bine zici ca poate parea, tinand cont de jalnica „conditie umana”,dar nu este asa din moment ce omul este capabil sa iubeasca, sa gandeasca, sa viseze pana la stele… si dincolo de ele.:)
(Este important sa ai speranta si credinta ferma ca viata adevarata nu se rezuma doar la „acum si aici” )
Honeybee, citisem candva cum ca oamenii sunt nebuni si visul ii opreste sa innebuneasca de tot. Dintr-un anumit punct de vedere conditia umana este intr-adevar jalnica, dar este indulcita de sentimentele pozitive si de visuri. Personal, neadmitand doctrina crestina, prefer sa cred intr-o succesiune de vieti in urma carora spiritul tinde spre evolutie, daca nu spre perfectiune. 🙂