Ciudăţenii

          Mi se mai întâmplă să am impresia că un pahar cu conţinut rubinu poate să vindece orice, inclusiv platfusul. Şi platfusul nu ar fi cea mai gravă boală căreia îi găseşte leac, mai degrabă limitarea. Nu mai ştiu cu ce ocazie concluzionasem că Dumnezeu nu ne-a vrut niciodată liberi. Mereu limitaţi, mereu îngrădiţi, mereu prizonieri în încălţările noastre care ne poartă prin lume şi cărora El le spune, plin de importanţă, cruce. Nu, nu cred că ne strivesc crucile, ci încălţările, ale noastre – cu paşi îndreptaţi autodistructiv împotriva noastă – sau ale altora.

           Probabil piatra de încercare a umanităţii a fost curajul de a face pasul – pasul acela eşuat dincolo de întreaga limitare, pasul care ne-ar fi permis să ne găsim aripile fără ca ele să ne fie oferite la naştere. Cred că îmi este dor de un om cu aripi, din acest motiv nu îmi mai scrutez de multă vreme nici semenii nici oglinda şi îmi las dumnezeii să hohotească prin colţurile în care s-au pierdut. Şi mai spuneam, aşa cum nu o fac prea des, că îmi resimt diluţia. Sunt universuri şi spaţii în care pot fi orice, deşi ajung să împrumut de peste tot câte ceva, în aşa fel încât să mă reconstitui pe mine, sau să nu mă mai regăsesc, sau să uit – să uit cum eram şi să îmi completez uitările cu atribute care, poate, mi se potrivesc ca o haină prea lungă sau prea scurtă, dar deloc pe măsura mea. Diluţie, aşa îi spun, pentru că uneori nu îmi mai dau seama dacă mi se cască hăurile sub cruce… nu, nu sub cruce, sub paşi! , sau dacă mi se deschid în ochi cerurile.

         Mereu am susţinut că suntem foarte ciudaţi, noi, oamenii, şi niciodată nu am făcut-o cu teamă de omenire ci, mai degrabă, cu teamă de mine. Suntem prea ciudaţi – capete de aţă umblătoare, mergătoare, gânditoare, suferinde, plictisite şi plictisitoare, de culori diferite, de mărimi diferite, aşteptând, într-o prostraţie care frizează absurdul, să fie rupte de pe mosor. Aşa zăceam şi eu, cândva, în aşteptare, fără să fi avut o zi de mâine – aşa ca alţii, doar că mie nu îmi mai păsa că îmi dau seama. Şi cred că îmi era bine aşa, mult mai bine, decât să simt cum îmi cresc aripi. Să te numeşti înger nu este decât delir de grandoare; să te numeşti om, ce este? Oamenii… Oamenii, cu vocile lor care pot să mângâie, să aline, să cheme, să lipsească sau să condamne la tăcere… „Oameni suntem”, îmi place să spun de cele mai multe ori, aruncând asupra afirmaţiei mantia echivocului. „Oameni” poate să însemne orice, chiar şi când murmurul stins al glasului care suntem se pierde în singurătate. De fapt, poate acesta este delirul de grandoare, să te numeşti cântec, pentru că nu este nimic înălţător în sclavie, nici măcar în aceea a îngerilor. Şi totuşi, cât de departe putem fi duşi de prima pală de vânt! Tare ciudaţi suntem noi, oamenii…

2 comments on “Ciudăţenii

  1. Andreea spune:


    Chiar daca a mai fost…..:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s