Plecare

          Ce s-a întâmplat?

          Nu știu… am văzut-o plecând. I-am privit silueta depărtându-se, dispărând treptat în ceață. M-a cuprins o tristețe înfiorătoare. Am vrut să o strig, să se oprească, să îmi mai lase câteva momente în care să mă obișnuiesc cu ideea. Nu am putut să scot nici un sunet prin buzele uscate. Gura îmi era cleioasă, dinții mi se încleștaseră. Pulsul a început să mi se accelereze. Am simțit mai întâi cum pieptul dă să mi se spargă. Apoi tâmplele au început să îmi pulseze. Am vrut să duc o mână către ele, să le ating într-o încercare de a le calma… Am simțit cum paloarea mi se răspândește pe chipul crispat, sub forma unei fierbințeli înghețate. Simțeam cum la rădăcina părului se naște o transpirație rece. Imaginile au început să se tulbure. Contururile deveneau nesigure, ireale, schimbătoare. Lumina pâlpâia devenind din ce în ce mai slabă, deși făceam eforturi supraomenești să îmi țin ochii deschiși. Nu am mai auzit nimic decât niște glasuri de copii – copiii noștri nenăscuți încă. Cântau, parcă bucurându-se că voi fi lângă ei, dacă nu aici, unde sunt eu, acolo unde sunt ei. O plutire, ca o alunecare, ca o înălțare, un zbor lin în care fluctuațiile erau ceva cât se poate de normal. Înainte să tragă după ea cortina groasă a ceții s-a oprit și m-a privit încă o dată. Pentru ultima oară. Nu m-am speriat, deși fața ei până atunci îmbujorată era descompusă. Slăbise mult, își pierduse puterile… era ea și totuși altcineva. Am privit-o în ochi, zâmbind. Și atunci inima s-a rupt în mine.