The quest (II)

          Până la a șasea oprire lucrurile merseseră bine. Era exact așa cum programase Sensei: jumătate de oră pentru fiecare bere, în fiecare birt. Timp de discuții, de amintiri, de socializare. Unii se cunoșteau de mult, “de prea mult”, cum se învinuiau uneori. Alții se alăturaseră pe parcurs luând locul celor picați în mrejele căsniciei sau ale depărtărilor. Pentru că, indiferent de ce anume ar face, oamenii nu sunt capabili de un singur lucru: să rămână singuri.

           Când părăsiră a șaptea cârciumă, deja în oraș se dusese vestea despre încercarea pusă la cale de “bețivii orașului”. Așa începuse să li se spună – bețivii. Le ajunsese la urechi zvonul că orașul începuse să vorbească despre hotărârea lor cu dispreț. Dar se încurajau, spunându-și că singurul lucru mai trist decât să fii bârfit este să nu fii bârfit deloc. Chiar râseră. Când aflară că deja sunt pomeniți, tocmai se opriseră la cârciuma așezată chiar în buza străzii care ducea la cimitir. “Veșnică pomenire!” strigă Pământ. “Și o muzică!”

          Nu mulți știau de ce lui Pământ îi spuneau așa. Iar cei care știau, nu ar fi divulgat secretul nici sub tortură. Pe când era în școală, dintr-o clasă de treizeci de elevi, Pământ fusese singurul care învățase pe de rost, pentru lecție, o poezie cu iz de libertate: “Noi vrem pământ!” Profesorul fusese atât de impresionat încât îl notase cu zece și ar fi fost capabil ca pe toți ceilalți douăzeci și nouă să îi noteze cu doi. Se răzgândise când elevul atât de cuprins de patima împroprietăririi își ajuta mereu colegii, ca refrenul unui cântec, declamând chiar și când nu era cazul: “Noi vrem pământ! Noi vrem pământ!” Mai târziu, gurile rele spuneau despre el că este prea slăbănog să poată plugări dacă ar fi împroprietărit, dar numele îi rămăsese.

          – Veșnică pomenire! urlă Pământ din toți rărunchii, ridicând sticla deasupra capului.

          Se îndreptă înspre bar și ceru barmanului să îi pună o melodie. Refuzul îl întărâtă, dar fu potolit de ceilalți. Nu muzica era importantă, importante erau cele treizeci de minute pentru fiecare bere băută în fiecare cârciumă. Și quest-ul. Mai ales quest-ul care, cu siguranță, i-ar fi propulsat pe toți în istoria nescrisă a orașului.

          Cerul se pregătea să se întunece, în timp ce sufletele celor șapte se înveseleau din ce în ce mai tare. Un singur incident le tulbură buna dispoziție. În drum spre o altă cârciumă, Pompipupu se opri la o fereastră deschisă în dreptul pieței. În fața ferestrei era o masă rotundă, neîncăpătoare. Ceru chipului care se iți prin deschizătura îngustă cea mai ieftină bere. Până să apuce să bea din ea, Sensei se repezi înspre el:

          – Ce faci, Pompi?!

          – Quest-ul, răspunse Pompipupu mijindu-și ochii verzi.

          – Asta nu e cârciumă! zbieră Sensei aproape luându-l de guler.

          Se iscă o mică ceartă. Unii susțineau că ar trebui să bea și acolo, alții strigau sus și tare că nu se bea decât în cârciumi.

          – Dacă am bea la fiecare fereastră cu o masă pusă în față, nu am mai termina quest-ul niciodată! motivă Sensei.

          Plătiră berea, dar nu îl lăsară pe Pompipupu să o bea. Ca să îl îmbuneze, hotărâră să pună fiecare cât mărunțiș avea, considerând scăparea o pierdere aplicabilă întregului grup. Se întuneca, dar în timp ce în centrul orașului, prin difuzoarele nou cumpărate de primărie, începuseră să susure colinde, Becu’, ținându-se greu pe picioare, începu să îngâne un cântec. La început nu îl luară în seamă, o făcură abia când îl văzură că începe să cânte din toate puterile oprindu-se în fața unor bătrâne.

           – Sunt sătul de rockeri, mamă, Toți îs pătrunjel în zeamă!

           Mortu’ și Psihopupu se repeziră să-l oprească, dar până să ajungă la el Becu’ îmbrățișă o bătrână. Femeia, sărutându-l zgomotos pe amândoi obrajii, îi prinse de gulerul hainei o garoafă.

           – Nu strica, mamă, banii pentru flori la cântăreți, zise cântat Becu’, mai bine îți cumpărai o pită!

           – Nu e, mamă, am fost la bărbatu-meu, e luată din cimitir! chicoti femeia ca o fată mare și îl mai pupă încă o dată.

          Sensei se enervă și îl calmară cu greu. “Ori căutăm publicitate, ori facem quest-ul”! Și grupul, supus, porni mai departe. Pașii le erau din ce în ce mai anevoioși. Unii rămâneau mai în urmă, alții, de teamă să nu pară slăbiţi, mergeau mai hotărâți ca niciodată. Psihopupu călca pe călcâie împingându-și burta înainte și îi explica lui Pompipupu:

           – Băi, băiatule, Dumnezeu îți dă, dar nu îți toarnă în halbă!

          Deodată Pământ căzu. I se muiaseră genunchii și se întinse pe jos căutând ceva de care să se țină. Mortu’ începu să râdă cu râsul lui blând și copilăresc. Cei doi Pupu pufniră disprețuitor. Hailandăr nici nu îl luă în seamă și ceru să se meargă mai departe. Sensei se întoarse:

           – Nu, băieți! Noi suntem ca Delta Force, “leave no man behind”!

           În ochii deja tulburi i se citea hotărârea. Îl însărcină pe Mortu’ să-l ridice pe Pământ și pentru că îl văzu codindu-se, se hotărî să-l motiveze. Îi trânti o scatoalcă peste ceafă de îi zbură fesul. Clătinându-se, recuperându-și de pe jos căciula, Mortu’ râse forțat. Din pricina inerției, din cauză că nu calculase bine forța scatoalcei și locul în care trebuia să aterizeze, Sensei zbură. Zbură cu tot trupul. Se împletici doi-trei pași, apoi deschise larg brațele, ca și cum ar fi îmbrățișat nemurirea. Ca și cum ar fi terminat quest-ul. Și pluti. Pluti până când, cu zgomot greu, se izbi de pământ. Alunecă pe burtă câțiva metri, cu brațele întinse ca aripile unui avion, și se opri. Nu auzea râsetele. După câteva clipe, cu eforturi supraomenești, se ridică în picioare. Se scutură de zăpada proapătă care continua să cearnă:

            – No problem, băieți!

           Și făcu același semn cu care se obișnuiseră cu toții, un semn imperativ care nu permitea altceva decât supunere. Îl urmară, clătinându-se, chicotind, înghiontindu-se. Grupul începu să se răsfire, și atunci Sensei le ceru celor mai treji să îi sprijine pe cei mai amețiți.

          – Deja sunt mai mulți cei care au nevoie de ajutor decât cei care îl pot oferi, bălmăji Hailandăr.

          Se întunecase și nu reușiseră să ducă la îndeplinire nici măcar jumătate din quest.

          – Mama lor! strigă și Becu’, în timp ce se sprijinea de Mortu’. O să fac reclamație la OPC, să mai închidă din cârciumi!

          Doar întunericul devenea mai dens. Grupul lor părea că se subțiază, chiar dacă încercau să meargă cât mai apropiați unii de alții. Sensei mergea cu paşi hotărâţi, apăsaţi, ca și cum ar fi strivit sub ei țeste, cu privirea sfredelind pământul. Își ridică ochii, apoi capul cu mândrie, doar când auzi câteva exclamații de încurajare. În fața lui câțiva tineri agitau mâinile în aer, eliberând aburii respirației în aerul rece și câteva cuvinte aproape cântate: “Quest! Quest! Quest!” Se întoarse înspre ceilalți și zâmbi fericit. “Vedeți?!” părea că îi spune privirea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s