!

          Atâta timp cât omul nu are aşteptări nu are de ce să fie dezamăgit. Aşa spune o vorbă pe care de multe ori am încercat să mi-o fac principiu. De cele mai multe ori, însă, m-am contrazis pe mine, nerespectând-o, devenind naiv şi nerăbdător, adoptând atitudini copilăreşti de sărbătoare, pretinzând să fiu răsfăţat şi îmbrăţişat. Cred că asta am învăţat de-a lungul anilor, că fericirea vine din lucrurile mici, chiar din cele vagi atâta timp cât în toate există o singură certitudine: iubirea. De mine m-am îndoit de multe ori, de iubirea pe care o port în mine niciodată. Nu voi îndrăzni să mă dau tuturor ca model, poate doar unele din dorinţele mele. Pentru azi, să vă vibreze sufletele de căldură, de iubire, şi să lumineze, ca o lumânare aprinsă, a speranţă. Doar e Ajunul!

Reclame

Amintiri

       Crăciunul… ah, Crăciunul! Mi-l amintesc şi acum, cu friguri, cu zăpadă, cu înfrigurări; cu întâmplări nebuneşti, unele atât de nebuneşti încât ar trebui uitate; îmi amintesc Crăciunul, îmi amintesc şi de Oamenii lui. Nu mulţi, câţiva. Câţiva, dar Oameni, nu animale. Îmi amintesc căldura, îmi amintesc aromele, ţin minte până şi configuraţiile stelelor pe cer, şi aşezările formaţiilor de fulgi de nea sub picioare, şi aburul ieşit abundent pe gură, ca un suflet dat, trimis înspre Întotdeauna. Îmi amintesc iubirea, de ea îmi voi aminti mereu, şi râsul ei, şi vorba, şi privirea, şi colinda. Colinda pe care o trimiteam din şi în penumbre ca să aducă lumină şi speranţă, chiar dacă nu i-am priceput niciodată nici spusa nici înţelesul despre mântuire. Colinda era doar un cântec, dar unul frumos, însoţit de încă ceva, ceva nedefinit pe care îl credeam cândva a fi aburul dulce al vinului cu care îmi udam buzele ca să pot continua. Râdeam. Îmi amintesc că spusesem, undeva în obscuritatea unei cârciumi (dar nu îmi amintesc când), că vinul este cel mai bun mod de a obliga pe cineva să meargă mai departe, chiar dacă ajunge să îi împiedice picioarele sau, mai rău, limba; amintirile nu le poate împiedica niciodată.

          Îmi amintesc urările, dorinţele, îmi amintesc tot. Îmi amintesc că de mult îmi închipuiam că o urare, un “Crăciun Fericit!” ar spune totul. Oamenii se schimbă, şi am învăţat că, fără să fie neutru, un “Crăciun plin de pace” spune mai mult decât aş putea să spun eu. Crăciun plin de pace!

Fugară îmbiere la zâmbet

          O lume magică îşi deschide porţile pentru următoarele zile, ar trebui să uităm de orice altceva şi să îi trecem cu bucurie pragul. Să fim lipsiţi de griji, să uităm de supărare, de durere, de nemulţumire, să fim nişte copii, mai mici sau mai mari, a căror dorinţă unică să fie zâmbetul. Zâmbetul acela cald care naşte, la rândul său, alte zâmbete, pe buzele şi în ochii celor care ne înconjoară.  Să vă vibreze sufletele de căldură, de fericire, de iubire şi să lumineze, ca o lumânare aprinsă, a speranţă. Doar e Ajunul!

De sezon

          De multe ori mi se întâmpla să vreau să mă aşez în genunchi şi să sărut o palmă de pământ călcată cu nepăsare în picioare de paşii altora. Îmi amintesc mirosul aspru de iarnă, noaptea rece şi trăirile auditive. Glasurile, vorba, modulaţiile vocilor, liniştea şi chiar ninsoarea. Dacă cineva ascultă cu suficientă atenţie, poate să audă cum ninge. Timpul şi spaţiul, deşi de prea multe ori mi se păreau nedefinite sunt, în realitate, finite. Atunci când ochii nu mai ajută rămâne memoria şi, poate, auzul. Auzul unei călătorii deloc iniţiatice, în pântecele unui ţinut în care inimile pulsează chiar şi atunci când nu mai au putere să bată. De multe ori mă întreb, ce înseamnă, de fapt, magia? De cele mai multe ori îmi şi răspund. Alteori doar tac şi ascult.

Rock, mătuşă!

         Ce este atât de plăcut (cel puţin pentru mine) în urbea asta mică a noastră, este că nu avem distanţe mari. Între o urmă de maioneză încropită cu nerăbdare şi ceva hrană îmbietor mirositoare pusă în cuptor, oricine are vreme de o cafea – una nu sorbită în grabă, dar nici prea adăstată, la cafeneaua-crâşmă. Printre zâmbete şi rock-uri, mai mult sau mai puţin clasice, este imposibil să nu se simtă lipsa distanţelor.

          Deşi este adevărat că nu distanţele îndepărtează oamenii, la fel de adevărat este că lipsa lor îi apropie. De multe ori îi apropie acolo unde nu se vede, în suflet. Pentru că tot am amintit de gusturi şi pentru că altfel nu se putea… Rock, mătuşă!

La colindă

          Să vă afle Crăciunul încălziţi de iubire şi de bucurii, şi să vă intre în case plin de zăpada purităţii pe picioare, cu lumină blândă de lumânări în ochi şi în urechi cu zvon de colindă. Crăciun Fericit! Şi să primiţi şi colindul ăst’ al nostru, de aici, de la noi din judeţ.

Despre esenţa lumânării

          Este o minciună titlul, pentru că nu ştiu nimic despre esenţa lumânării. Orice ardere, mereu, are o esenţă diferită, chiar dacă scopul ei, al arderii, este comun. Este o ciudăţenie lumânarea, mai puţin esenţa ei, care poate să fie duală sau multiplă, sau multiplicată, inflamată şi neînţeleasă. Lumânarea este şi ea, ca bradul, ca iubirea, însoţitoare la bine şi la rău, şi-n viaţă şi în moarte.

          Dar nu aş putea să spun care este esenţa, nici cea a vieţii – poate moartea, nici cea a morţii – însăşi viaţa, pentru că ambele ard atât de mocnit una într-alta încât mie, cel puţin, îmi vine greu să fac vreo diferenţă.

          Iar lumânarea, indiferent de esenţa ei, nu înseamă altceva decât lumină şi, însemnând lumină, bucurie. Pentru că, dacă există oameni care să creadă că viaţa nu are un scop sau vreun sens, înseamnă că există lumânări care ard degeaba, fără vreo esenţă. Pe de altă parte, fiecare îşi află scopul la vremea lui, aşa cum lumânarea se aprinde ca să ardă atunci când îi vine vremea…

          Se vor aprinde brazii – unii s-au aprins deja. Şi aşa cum bradul însoţeşte şi în tristeţe şi în bucurie, lumânarea nu este altceva decât încununarea în lumină a unei mergeri mai departe. Aşa ar trebui, să se aprindă-n suflet flăcări ce pâlpâie până se sting fumegătoare până la naşterea unei noi speranţe, ca însoţitori ai noului, ai vieţii şi ca far călăuzitor.

          O lumânare este o viaţă, este un om. Şi ardem toţi, cu flacără mai mare sau mai mică, în funcţie de aluatul pe care îl avem la dispoziţie pentru a ne alimenta flăcările.

          Să ardeţi în suflet speranţă. Deşi, mai important decât s-o ardeţi, este să o aprindeţi. Şi atâta timp cât se aprinde, cui îi mai pasă de esenţa lumânării?! Măcar în aceste zile…