…

          Cum le spuneam de multe ori celor dispuşi să asculte, mi se întâmpla să nu îmi găsesc cuvintele. Mă simţeam trădat de ele, deşi sunt clipe în care nu mă pot opri să nu mă întreb dacă nu cumva le trădez eu pe ele. În clipele de debusolare cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în noapte şi, regăsindu-mă în întunericul ei, să mă reconstruiesc pe baze solide pe care nu le putea dărâma nimic. Nimeni. Până când am realizat că “Nimeni” poate scoate un ochi, unul singur, şi atunci nu mai sunt utile decât strigătele de ajutor.

//