Cum le spuneam de multe ori celor dispuşi să asculte, mi se întâmpla să nu îmi găsesc cuvintele. Mă simţeam trădat de ele, deşi sunt clipe în care nu mă pot opri să nu mă întreb dacă nu cumva le trădez eu pe ele. În clipele de debusolare cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în noapte şi, regăsindu-mă în întunericul ei, să mă reconstruiesc pe baze solide pe care nu le putea dărâma nimic. Nimeni. Până când am realizat că “Nimeni” poate scoate un ochi, unul singur, şi atunci nu mai sunt utile decât strigătele de ajutor.

//

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s