Nu cu mult timp în urmă – pentru că nu am de gând să o fac vreodată la vreo biserică – mă confesam cuiva: mereu l-am urât pe Proust; mi se părea că în timp ce el îşi căuta timpul, eu mi-l pierdeam cu el. Am ajuns la concluzia că timpul este noţiune relativa, însă trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt. Ce ar mai fi de adăugat, exceptând acel etern scris tremurat de pe un perete alb uitat de lume? Rock, mătuşă!
Cum le spuneam de multe ori celor dispuşi să asculte, mi se întâmpla să nu îmi găsesc cuvintele. Mă simţeam trădat de ele, deşi sunt clipe în care nu mă pot opri să nu mă întreb dacă nu cumva le trădez eu pe ele. În clipele de debusolare cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în noapte şi, regăsindu-mă în întunericul ei, să mă reconstruiesc pe baze solide pe care nu le putea dărâma nimic. Nimeni. Până când am realizat că “Nimeni” poate scoate un ochi, unul singur, şi atunci nu mai sunt utile decât strigătele de ajutor.
//
Uneori mi se pare că nu am nici în clin nici în mânecă cu scrisul. Mă lasă, pur și simplu, cuvintele; atunci îmi spun că mai bine m-ar lăsa șalele. Mi se mai întâmplă să îmi telefoneze cineva ca să mă mai întrebe ce mai fac. “Slavă Domnului, zic, încă mă țin șalele (sau șelele, depinde din ce zonă geografică îmi primesc apelul). Aș vrea să mă țină și cuvintele la fel de bine”. Uneori îmi spun că nu mă mai duce nici capul – noroc că încă mă țin picioarele. Uneori stăteam ore în șir în fața unei coli albe și îmi răsuna în cap un singur cuvânt-poruncă: “Scrie! Scrie”! “Ce păcatele mele să scriu”?! Și vocea nevăzută îmi răspundea: “Fie, păcatele, dar scrie”! Prefer să mă rezum la confesiuni superficiale. Uneori îmi este teamă să mă privesc; uneori nu mai vreau să privesc nici în mine. Deja știu ce aș vedea. Tot timpul pe care l-am avut la dispoziție mi l-am pierdut îmbătrânind. A trecut prea mult de când nu am mai văzut, scris cu mână tremurândă pe albul unui perete de crâșmă, “rock, mătușă”! Deși am îmbătrânit împreună, uneori mi se pare că până și muzica își pierde timpul cu mine; și ajungem să ne confundăm. Ce spuneam? Ah! Rock, mătușă!
– Mă gândeam, ştii la ce mă gândeam?
(Tăcere adâncă, fără răspuns).
– Mă gândeam la ce nu vreau să mă gândesc. Ştii?
.
– Uneori îmi amintesc tot ce a fost, cum a fost, cum am fost. Mă gândesc şi mă întreb dacă ce a urmat este doar inerţie şi dacă există cu adevărat viitor.
.
– Şi mă mai gândeam… Tu ce faci?!
.
– Încep să cred că nici măcar tu nu mă mai contrazici. Dacă mai eşti…
//
Românul s-a născut poet, spune zicala, deci, pe cale de consecinţă, orice apartenent la naţie este caracterizat de o doză mai mică sau mai mare de sensibilitate. Este un lucru care nu poate fi contestat, românul este sensibil şi impresionabil. Mai spunea o vorbă, cu care iarăşi sunt de acord, că hoţul neprins este negustor cinstit. Problema apare atunci când, în virtutea impresionabilităţii şi sensibilităţii poporului ăstuia, hoţul prins rămâne tot cinstit, chiar dacă este negustor sau şi-a construit cariera (adevărat, strălucitoare) în alt domeniu decât cel al comerţului. Şi mi se mai întâmplă să mă minunez şi deopotrivă să nu înţeleg cum o faptă rea, săvârşită cu bună ştiinţă, devine scuzabilă în virtutea unei amintiri. Pare-mi-se, legea este aceeaşi pentru toţi şi toţi suntem egali în faţa legii, cu menţiunea că egalitatea aceasta este şi ea relativă. Sau, la fel de adevărat, cu menţiunea că sensibilitatea poate degenera în prostie. Eh, ţara arde şi baba se piaptănă. Rock, mătuşă!
Vorbeam cu cineva, nu cu multă vreme în urmă, despre cuvinte. Să nu se mire nimeni, despre cuvinte se pot spune mai multe lucruri decât pot să exprime ele. Din vorbă în vorbă, m-a izbit dilema: sunt cuvinte pe care nu le putem spune; sunt cuvinte pe care ne vine greu să le spunem. Umblam cândva printr-o crâşmă din care – am mai spus-o – eram fericit a doua zi că am scăpat doar cu dureri de cap şi că nu m-am pricopsit cu vreo hepatită. Deşi nu am mai fost pe acolo de o eternitate, uneori mă încearcă dorul de acel “rock, mătuşă!” scrijelit pe un perete alb de o mână tremurândă, sau poate de un ochi prea nesigur. Nu am apucat să îmi iau rămas bun şi mereu îmi spun că voi mai ajunge acolo măcar o dată. Minciună? Nu ştiu. Cred că dintre toate cuvintele, cel mai greu pentru mine, cel mai insuportabil de pronunţat este “adio”. Şi totuşi, de multe ori unele drumuri trebuie să se despartă. Să ne înveselim… Rock, mătuşă!
Cândva îmi va călca din nou pasul în bodega din care tot spuneam că, plecând spre dimineaţă, eram fericit că nu mă pricopsisem nici de acea dată cu vreo hepatită. Cândva voi ajunge, să mai citesc scrijelitura de pe zugrăveala albă, făcută de o mână tremurată, sau poate tremurătoare. Mi se pare ciudat cum li se întâmplă unora dintre oameni să susţină un lucru în care fie nu au crezut niciodată, fie l-au considerat nepotrivit structurii lor interioare. La vreme lui rock-ul a fost o revoluţie, un curent de opoziţie, o formă de rebeliune. Şi totuşi, până şi cel mai înflăcărat rebel se poate pomeni că prinde drag de lanţuri. Există idei, există vise, existe femei care pot să înrobească. Rock, mătuşă!
Dintre toate delirurile mele cel mai drag îmi este acela în care consumat complet de nimicnicia mea mă reîntrupez în cavaler cu armură strălucitoare, gata să salveze vreo demoazelă aflată la ananghie. Mărturisesc, nici eu nu mai am încredere în sănătatea mea mintală, dar încerc să ascund acest lucru. Ştiu, ştiu bine, prima impresie contează, chiar dacă, în multe cazuri, ultima este cea care durează. Da, îmi place să pozez în erou. Un erou mascat, ascuns de pelerină, chiar dacă atunci, în momentul sărutului, când măştile trebuie să cadă deopotrivă cu hainele, eroul se arată a nu fi altceva decât un ticălos. În privinţa asta, deşi nu sunt fan declarat al englezismelor amestecate cu românismele, prefer celălalt cuvânt, mai puţin grecesc, mai puţin de aici de la noi de la ţară – nu ticălos, “vilain”. Atunci, cum să mai spui că haina face pe om?! Sau pelerina?! (Important este ca povestea fiecăruia să continue…)
* I-am auzit pe băieţii de la Volbeat cântând în deschiderea nu mai ştiu cărui concert. Şi când mă gândesc că, iniţial, nici nu am vrut să îi ascult! Aşa, de încântare, pentru că ultimul lor efort merită.
Nevermore 