Rânduri fără logică

          Îmi caut stereotipiile. Îmi caut clipe, oameni la care să revin, speranţe pe care să le redau mie şi cărora să mă redau eu. Mă simt, în unele nopţi, ca un om care găseşte un cufăr cu o comoară, doar că, deschizându-l, nu mai află în el decât pânze de păianjen. Cred că din acest motiv îmi caut stereotipii şi îmi fac din ele un ţel. Uneori mă întreb dacă nu cumva, în căutare, voi reuşi să fac până şi din mine un spaţiu repetitiv – fiecare zi cu însemnătatea ei, fiecare gând cu greutatea lui, pentru că astfel mi-aş împiedica schimbarea şi amintirea mi-ar deveni mereu prezent. Aşa gândeam când am început să mă caut în buzunare; la început absent, apoi din ce în ce mai tensionat. Negăsind, mi-am rotit privirile în jur. Am ridicat cana din faţa mea, apoi o foaie de hârtie, un carnet… Căutarea îmi devenea tot mai înspăimântată, până când ajunsesem să îmi doresc să răstorn totul, să transform ordinea în haos pentru că astfel, poate, aş fi găsit. “Să vezi că l-am pierdut! L-am pierdut”! Cu încăpăţânare mi-am reluat căutarea cu buzunarele, apoi cu oglinda, privindu-mi părul, sprâncenele, ochii, nasul, bărbia. Căutam disperat şi parcă nu mă mai recunoşteam în mine. “Timpul meu! L-am pierdut”! Ca pentru a-mi linişti inima mi-am aşezat mâna deasupra ei, simţind-o gata să plesnească. Abia atunci am răsuflat uşurat, pentru că l-am găsit acolo, pe el, timpul meu. I-am simţit în fiecare bătaie trecerea, şanţurile săpate ca riduri pe chipul existenţei mele. Era acolo, timpul meu, nepierdut, cu speranţe îngrozite care din când în când îşi făceau curaj să revină; cu dorinţe nebune care se ascundeau printre bătăi repezi atât de bine încât le credeam dispărute; cu mine întreg, construit de când mă ştiu şi reconstruit pe baze mai solide chiar dacă de multe ori pământul mi se surpase sub picioare. Mă regăseam ţinându-mi mâna pe inimă, simţindu-i şoapta care mă îndemna să cred, să ştiu că deşi mă speriasem, timpul meu nu se pierduse în traiectoriile întortocheate ale drumului sclaviei. Sclavie faţă de voinţă, faţă de speranţă, faţă de tot ce mă animase şi mă transformase într-o rutină care abia aştepta să îşi afle sfârşitul. Să îşi afle sfârşitul, dar nu oricum, ci aşa cum trebuie, în faţa izvorului de simţire din care îmi doream să beau apa vieţii. Spuneţi-i nebunie, dacă doriţi, dar în tot timpul meu am visat să nu mi se mai usuce buzele, să îi beau lacrimile şi să îi sărut surâsul.