Am închis ochii, epuizat, aşteptând atingerea binefăcătoare a somnului. Am aşteptat… Apoi, înţelegându-i festa, m-am gândit. De fapt m-am lăsat gândit. De ea… de ochii ei verzi, de sufletul ei din care nu mă mai poate alunga niciodată. Şi mi-am dorit să tacă. Să tacă şi să îmi fie alături. Să o am în faţa ochilor, ca pictorul un model… Doar că în loc să folosesc culori aş folosi cuvinte pentru a îi zugrăvi frumuseţea. Frumuseţea ei… frumuseţea ochilor ei pierduţi undeva departe, cuprinzând zările, lumile şi locurile care fac parte din mine.
Nevermore 
Si sufletul ei te-a invaluit in tacere, in parfumul delicat al iubirii, mangaindu-te cu ochii graind cuvinte nespuse, in atingerea fina de matase unei maini imateriale… in imbratisarea universurilor din tine in care, in somn, ai primit-o…
Araceli, frumos spus 🙂
🙂 as avea mai multe idei, dar cred ca depasesc lungimea postului 😀
Daca e nevoie de un post mai lung… se rezolva 🙂
Spre somn ne aplecăm ori de câte ori vrem să păstrăm mai mult alături bucuria unei clipe, sau, din contră, vrem să uităm nefericirea ei…
În somn ne găsim refugiul sau alinarea.
Elisa, intotdeauna mi-a placut sa cred ca somnul este o moarte mai mica, mai scurta. Refugiu? Alinare? Da, se poate. Dar mai ales uitarea!
Daca tu simti nevoia de un post mai lung… Eu doar doream sa postez un comentariu mai lung :), dar o las pe alta data… sau in alt loc…
Vreme este… 🙂
Inspiratie sa fie 😀 si dorinta si motivatie…
🙂
„…m-am lăsat gândit. De ea… de ochii ei verzi, de sufletul ei din care nu mă mai poate alunga niciodată. Şi mi-am dorit să tacă…” – foarte frumos ai scris!
Multumesc, Mihaela! Scrisul e frumos, dar sentimentul, senzatia sunt incomparabile.