Dublă existenţă

          Îmi ascund faţa palidă în vălurile nepătrunse ale nopţii. De câte ori sunt nevoit să suport privirea altcuiva, pe a mea o cobor cobor în pământ, incapabil să suport un nou răsărit pe care l-aş citi în ea. Zâmbetele mă împietresc şi ocheadele mă îndepărtează, ca nişte jigniri proferate de o gură mult prea slobodă. Doar trupul îmi reacţionează, la o mângâiere, la fluidul slab al unei respiraţii fierbinţi. Şoaptele mă alungă, undeva într-o altă lume, nu mă încântă decât porunci date între două guri de aer luate sacadat şi în grabă. Mi s-a spus că cineva şi-a amintit de cadavrul meu, acesta umblător, care nu mai ştie să vibreze…

          Credeam când mi se spunea că m-am pierdut prea adânc într-o lume plină de nori şi de stele, că în lumea fantastică în care mă ascund până şi singurătatea este mai strălucitoare decât cea mai frumoasă poveste de dragoste pământeană. Eram de acord, pentru că cerurile lumii mele erau nelocuite de vreo divinitate căreia să vreau să mă închin.

          De la o vreme, însă, îmi ascund faţa palidă în vălurile nepătrunse ale nopţii. În acea ascunzătoare nimeni nu mă poate privi, nicio ocheadă nu se poate strecura indiscretă pentru a mă vedea… Pentru a mă vedea extaziat, cu sângele pierit din obraji, cu privire idolatră, cu buzele murmurând tremurânde rugăciuni şi speranţe, dorinţe şi zbuciumuri. În noapte renunţ să îmi mai plec ochii şi numai ei îi înfrunt privirea aşteptând să fiu consumat de focul care să îmi topească banchizele sufletului.

          Ea încearcă, feciorelnic, să îmi evite privirea, doar mângâindu-mi părul, sărutându-mi pielea şi dăruindu-mi o nouă viaţă neameninţată de moarte. Atunci simt viaţa inundându-mi venele, pulsându-mi în adâncurile pieptului, ştergând orice chip care a locuit acolo, temporar, înaintea ei. Ea se teme, încă, deşi eu am încetat să o mai fac. În prima noapte i-am spus: “Degeaba ai un suflet dacă îl păstrezi nefolosit”. De atunci se teme doar pentru mine. Se teme să nu sufăr chinurile pe care le suferă ea, izbucnirile incandescente de sentiment, ploaia de lacrimi de dor, imposibilitatea de a opri timpul în loc în aşa fel încât un sărut să rămână nu ultimul, ci definitiv.

          Mă iubeşte aşa cum trebuie să mă iubească, aşa cum ştie ea că trebuie să mă iubească. În lumina lipsită de farmec a zilei se închide şi ea, ca şi mine, dar seara îşi deschide petalele şi mă primeşte ca o floare un fluture frumos colorat, hrănindu-mă, adăpându-mă, ostoindu-mi dorul de vis şi de îmbrăţişare. Focul privirii ei mă încălzeşte, mă topeşte, transformându-mă în seva din care divinitatea ei îşi trage puterea. Iar sufletul meu se scurge neştiut în al ei, ca un abur, devenind al ei, impregnându-i în întreaga fiinţă secretul pierdut al celui mai cumplit blestem dintre toate.

5 comentarii la “Dublă existenţă

  1. Alexa_10 spune:

    Ce inseamna slobod,banchize si a ostoi????:D

  2. Nevermore spune:

    Alexa, candva auzisem de un principiu, conform caruia „nu trebuie sa stii, trebuie sa ai numarul de telefon al celui care stie”. Pe de alta parte, insa, parerea mea este ca fiecare dintre noi ar trebui sa isi dezvolte in oarecare masura placerea de documentare personala.
    Inexprimabil, imi place ca nu te dezici… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s