Rădăcini (V)

          M-am speriat când am auzit că în sat suntem toţi rude. M-a domolit Ionică, repede, parcă citindu-mi pe chip sperietura. Nu suntem rude, doar aşa se zice. S-a diluat sângele, i s-a pierdut urma. Cică acum ceva sute de ani ar fi venit în sat un om văduv, cu unsprezece feciori. Ăştia unsprezece şi-au luat neveste din partea locului, au făcut cu ele copii mulţi şi fiecare dintre copii şi-a luat nevastă, sau bărbat, depinde, dar nu dintre verişori, dintre ceilalţi. Ei, nepoţii ăstora unsprezece, mai mulţi, şi-au luat şi ei neveste, dar tot aşa, dintre ceilalţi, nu dintre rude. “Acum nu mai ştim care al cui este, suntem şi mai mulţi, au venit şi alţii… dar iaca, ne ţinem rude, că ne simţim mai aproape aşa, chiar dacă am fi numai la a şaptea mână. Şi la cât de mult ne ajutăm unii pe alţii, zău că ne simţim ca o familie”!  După ce îşi termină povestea Ionică îşi umplu din nou paharul. Drept să vă spun, asta îmi mai lipsea, ca nepoata bătrânei – nepoata de îi pusesem gând rău, bronzata ca o ţigancă – să îmi fie rudă. Nu îmi era, nici fraţii bunicului nu se căsătoriseră cu cineva din neamul ei, nici dinspre copiii lor, sau de dinainte, nu ni se apropia legătura de neam, aşa că nu aveam de ce să îmi fac probleme. Dar nu m-am putut întreba, “oare cum trăiesc oamenii ăştia”?! Dacă ajungi să ai unsprezece copii, apăi ăştia în două generaţii se fac jumătate de sat, ce mama dracului! Mi-a explicat Ionică, cică unii au plecat într-o parte, alţii în alta, a;a cum a făcut şi bunicul, mai sunt vinituri, sângele se împrospătează, că altfel ajungeau localnicii să fie urâţi ca broaştele, sau să aibă păr pe limbă. Ionică este urât ca o broască, dar păr pe limbă nu are. Şi am văzut eu şi oameni mai urâţi, o spun cu cea mai mare sinceritate. În plus, are el un mod de a fi, aşa, blajin, blând, calm, ca şi cum nimic nu l-ar putea scoate niciodată din sărite. Are caracter frumos, aşa mi-am spus, ceea ce compensează pentru urâţenia asta a lui care nici măcar nu frapează. Este un om deloc frumos fizic, aşa cum sunt mulţi alţii, atâta tot. În rest, să tot stai cu el la poveşti, la depănat amintiri, sub bolţi de vie, el în faţa unui pahar de ţuică. Este vesel, şi ţuica îi aprinde şi mai mult veselia în ochi. Şi am şi uitat şocul iniţial, acela pe care l-am  avut auzindu-i chemarea ţărănească: “Ăăăăăăăăiiiiiiiiii! Ăăăăăăiiiiiiiiiiiiiii”!

            – O să mă duc să îţi aduc o sticlă de lapte proaspăt muls, zise deodată, dând să se ridice.

            – Stai, Ionică, nu aduce nimic!. Eu nu beau lapte.

           M-a privit ca şi cum i-aş fi spus cine ştie ce veste uimitoare. S-a scărpinat în cap nedumerit şi, deşi a vrut să întrebe ceva, cred, s-a stăpânit. Atunci a fost momentul în care m-am simţit fără rădăcini asemănătoare cu ale lui, deşi, vorba cântecului, “noi suntem români”, şi el, şi eu.

            De când am băut când eram mic nişte lapte stricat mi se face greaţă numai când simt mirosul de lapte. Îmi simt stomacul învârtindu-se, pregătindu-se să se rostogolească aşa cum o face un copil cuprins de isterie. Cred că dacă ar avea pumni şi picioare ar lovi într-o podea ipotetică, şi dacă ar avea gură ar urla din toţi rărunchii. S-au dus vremurile în care, nimerindu-mă prin vreo curte, nu vroiam să mă aşez la masă să mănănc. Eram prea ocupat să alerg ca un bezmetic, să iau băţul şi să urmăresc vânătoreşte curcanul ca să îi trag o mamă de bătaie. Şi eram la fel de ocupat să o rup la fugă dacă se întâmpla ca nenorocitul – curcanul, adică – să se înfoaie, să îşi arate mărgelele, să înceapă să cloncăne şi să se repeadă şi el, după mine. Adevărul ăsta este, făceam cu rândul, când eu după el, când el după mine.

           Dacă mă speria prea tare, sau mă oboseam prea mult, mă ascundeam sub masă, la piciorul bunicii, şi atunci gazda, cunoscându-mi deja năravurile, strecura sub masă un blid cu lapte. Nu mi-l trebuia, decât atunci când venea să lipăie din el pisica. Atunci mă alăturam şi eu ei, şi lipăiam amândoi până mi se părea mie că limba ei se mişca mai repede decât a mea şi că ea mănâncă mai mult decât mine. Atunci o înghionteam, sau îi trăgeam un pumn în cap, dar nu cu sete, doar dezaprobator, pentru că nu vrea să lipăim frăţeşte, pe jumătate. Dacă eram prea enervat de curcan, o mai şi alergam ca să îi trag încă o scatoalcă. Pe atunci nu ştiam că mai târziu, mai către maturitate, lipăitul împreună cu ea îmi va fi folositor, în materie de femei, mai ales din punctul lor de vedere. Acum ar fi prea târziu – cred că este moartă de mult, cu toate cele nouă vieţi ale ei dintre care vreo două i s-au pierdut cu mine – nu îi mai pot mulţumi pentru ce m-a învăţat. Nu pot să îi păstrez decât o amintire dragă, care să îmi trezească zâmbete şi uneori hohote de râs. Ionică a zâmbit larg… el lua oasele câinelui ca să le roadă bine de carne, uneori chiar să le stoarcă de măduvă, şi numai ce nu mai putea roade îi dădea bietului animal. Care, totuşi, s-a apărat Ionică, nu a făcut niciodată foamea!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s