Mă întreba cineva de curând: „ai mai lucrat ceva vara asta”? Am dat din cap misterios, nici că da, nici că ba – ca şi cum aş fi mărturisit că nici eu nu ştiu. M-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum a mai facut-o cu altă ocazie: „Nu, noi nu jucăm table; dacă vrei aur stai, aşteaptă să se umple rezervorul şi când e plin scufundă-te”!
– Dar eu prefer să las impresia că zbor! răspund zâmbind.
Râdem amândoi, eu şi el, om învăţat cu copilul cu mască de neobrăzat. Dar ştiam amândoi că nevoia de cuvânt, indiferent că e în zbor sau scufundare, sufocă.
Nevermore 
Inclina balanta la cuvinte scrise, pornind de la premisa ca sirul gandurilor nerostite raman „perle” ramase in minte…aurul in cuvinte scrise..straluciri agatate in mirajul unei stele…
Noapte cu stele, cer senin…
Araoimi, ceea ce este ciudat este ca, de multe ori, lumina se poate naste din intuneric. Asa cum multe cuvinte nu isi pot afla izvorul decat in nopti, cu sau fara stele, pline de bezna sau luminate de argintiu de luna. Indiferent cum sunt, eu imi doresc sa fie. 🙂
Crezi ca e ciudat…in linistea intunericului poate, poti sa vezi limpede… 🙂
Atunci…:) sa fie !
Araoimi, in functie de natura si de posibilitati, vedem lucrurile cel mai bine la un anumit moment din zi; sau din noapte. Din fericire, pentru ca noaptea nu ne ajuta asa mult ochii, vedem cu mintea sau cu sufletul. Cel putin eu o fac si nu mi-as da o noapte pe 50 de zile! 🙂
Zici ? 😊
Păi cam asta este.Cam la ora asta am ajuns acasă. Motanul meu țipă de la ușă …mâncare naroado …mă învârt în jurul meu și vb singura. Și da…funcție de stare.
Doar începând cu vineri încep să „mă adun „…eh asta este. Desigur noaptea este și pt. mine momentul în care mă regăsesc în amintiri… 😊
O noapte …cât 50 de zile. 😊
Araoimi, nu mai vorbesc de planificari, se pare ca nu sunt in masura sa le respect, chiar daca le fac eu. Intr-o carte care isi asteapta randul ma voi apleca putin asupra „sindromului” pisicii, sper sa nu fiu acuzat de furt de pisica. Noptile… Ne deschid ochi pe care ziua ni-i inchide si sunt frumoase chiar si cand ne bantuie. 🙂
Ole !
Asta este. Pentru asta iti multumesc. Asa este. Am doar cifre pe retina. Si..hm 🙂 o carte care-si asteapta randul ? Pai de ce sa astepte ? La rand ? Da ce asa se scrie o carte maestre…:)
Desigur, iertare…asa gandeste o profana in ale scrisului… 🙂
Araoimi, pe o retina imaginara, am si eu 3 cifre-titluri, din pacate nu am ajuns la capacitatea de a le scrie deodata. Partea buna este ca una isi asteapta editorul, alta e in curs de documentare, iar a treia e in asteptare, deci am ce face pentru urmatorii doi ani de zile. 🙂 Lasand insa gluma la o parte, cred ca fiecare isi scrie cartile asa cum simte – unii le scriu rapid, altii lasa ideea sa se coaca, altii scriu si apoi rescriu si cine mai stie. Eu scriu in felul meu, punandu-le in asteptare, nu stiu daca din lene sau din simt de raspundere fata de ele. Asta – ca sa incheiem cu vorbe mari – va stabili Literatura. Sau fiecare in parte. Zi usoara! 🙂
Iuuuu 🙂 Am citit la birou randuri, printre cifre, dosare si acum am ajuns acasa..motanul meu 🙂 tipa la usa. Am inteles prima parte 🙂 dar pana va stabili „Literatura” eu voi afla ?
Cred ca da, chiar daca nu voi mai fi in tara. Cert este ca scrierile tale ma fac sa zambesc. Doamne, voi fi mandra acolo daca …dar am rabdare pana atunci. Si „daca” sunt sigura ca va fi in timp certitudine. 🙂
O seara „inspirata ” in noaptea care vine … 🙂
Araoimi, intr-un fel, „Literatura” este reprezentata de critica si de carti de antologie care, mai mult sau mai putin, pot impune in constiinta publica un scriitor. Pe de alta parte, „Literatura” este omul, fiecare, acela simplu, care iubeste o carte pentru ca aceasta i se strecoara in suflet. Niciuna dintre afirmatii nu e perfect valabila, dar ambele sunt adevaruri partiale. Asa cum scriitorul traieste prin cartile sale, cartea traieste prin oamenii care isi amintesc de ea. Deci da, inaintea „Literaturii”, oamenii vor stabili puterea unui scriitor, sau lipsa lui de putere. 🙂
Bună, te-am nominalizat la Liebster Award 🙂 Vezi regulile aici https://fursecuricuciocolata.wordpress.com/2015/08/02/liebster-award-nomination/
Loreen, cu atat mai mult cu cat nu imi simt inclinatia catre blogging, multumesc pentru aprecierea aratata „nebuniilor” mele. Duminica usoara! 🙂
Asta cu „nebuniilor” m-a făcut să râd ! Frumoase „nebunii” ai ! 🙂
Loreen, foarte multumesc! In privinta rasului nu pot decat sa ma bucur, o zi in care nu radem este timp pierdut. 🙂
Eu cred ca oamenii sunt prin excelenta entitati individuale. Este adevarat ca sistemul de referinta al cititorului poate sa nu corespunda cu „orizontul” creatorului. Exista oameni care urasc Mona Lisa sau considera Louvre drept un kitsch. 🙂 Cititotrul nu este atras de tehnica creatorului. Asta , cred eu, face parte din „analiza” criticului. Volumele „groase” de critica literara nu stiu daca mai sunt citite astazi. Imi amintesc de anii cand citeam (pt. ca se impunea asta) critica literara atat de academic scrisa, pretentioasa. Exista pentru fiecare dintre noi, cititorii motive subiective in alegerea unei carti. Nu cautam o tehnica „rafinata” sau ierarhii…imi place sau nu o carte, este doar alegerea mea. Daca imi place ce scrie Nevermore nu presupune altveva decat atractia pentru ceea ce scrie iar daca nu imi place sau nu inteleg te voi anunta. 🙂
Sau nu…poate ca nu am calitatea sa o fac. Oricum…nu te risipi..scrie ! 🙂
Araoimi, candva demult, poate de teama, imdrazneam sa neg rolul criticii literare tocmai pentru ca si criticul este un om care nu se poate debarasa de subiectivitate. Acum admit ca si critica are rolul ei, chiar daca nu mai este ceea ce era candva. Pe de alta parte, in continuare consider cititorul „simplu” drept cel mai bun dintre critici, pentru ca este cel mai in masura sa spuna daca i-a fost sau nu i-a fost atins sufletul. Nu spun ca trebuie sa se scrie pentru „gustul” cititorilor, dar sub nicio forma nu trebuie ca scriitorul sa se ascunda intr-un glob de cristal din care sa nu auda parerile, mai ales daca sunt nefavorabile. Personal, mi-ar placea ca fiecare dintre cititorii mei sa imi fie si critic! 🙂
Multumesc !
Citind acum ce ai scris a inceput ploaia. Imi doream sa vina. Buuun. Nu stiu cum am ajuns sa „te citesc”.Habar n-am 🙂 . Desigur poti cere ce doresti. Este opera ta. Optiunea mea, ca cititor este sa inteleg doar ca in primul rand trebuie sa-mi placa. Evident nu ma pot erija in critic literar. Spre amuzamentul tau as putea doar sa-ti raspund cu „citate” din Codul de procedura fiscala :))) . Glumesc. Pot doar sa spun ca desi nu cunosc „omul Nevermore” (nici nu este esential 🙂 ) imi place cum scrie. O sa te anunt daca este ceva care ma „intriga” (specific_nu inteleg).
Scrie maestre si te voi citi,,,oriunde voi fi in viitor . Multumesc ! 🙂
Araoimi, in multe cazuri citatele cu referire la fiscalitate se pot dovedi extrem de utile! :)))
Fara sa fac referire strict la mine – cu atat mai mult cu cat sunt prea necopt ca sa fiu „maestrit” – opera unui scriitor ii apartine in totalitate atata timp cat nu a vazut lumina tiparului. Dupa publicare, opera apartine tuturor, in forme variate si uneori chiar ciudate.Am inceput sa devin mai tolerant la curiozitatile aratate fata de omul din spatele randurilor, dar in continuare consider alaturarea neimportanta. Cand scriem ne transformam, devenim altii, la fel cum se intampla si cand citim sau cand visam. Omul nu poate decat sa multumeasca si sa fie fericit pentru primirea calduroasa a randurilor sale. 🙂
Evident .Codul de procedura fiscala, penala, civila…alea toate cu articole imbacsite si cu trimiteri de la un art. la altul te „tampesc”, te transforma in „robotel”..o munca ingrata..
Acolo nu este vb. decat de perceptia rapida in asocierea art. Este o distanta uriasa intre autorul unei carti si o activitate zilnica de robot. Asta este motivul pt. care folosesc termenul de „maestru”, in sensul delicat, sensibil. Poate este discutabil sau nu este agreat. 🙂 O sa renunt sa-l mai scriu. Nu, nu am curiozitati vis-a-vis de „omul din spatele randurilor”. Este important ce imi transmite cartea. Am inceput la 12 ani sa citesc „Faraonul” lui Prus. Captivanta pentru mine in sensul in care daca am recitit-o am inteles-o diferit dupa cativa ani. Ma opresc aici, poate devin obositoare. 🙂
Multumesc mult pentru cuvinte frumoase !
Noapte senina ! 🙂
Araoimi, sunt carti care ne raman dragi si pe care, datorita trecerii timpului si maturizarii, recitindu-le ajungem sa le privim si sa le intelegem altfel. Cred ca inclusiv acest lucru face parte din vraja lecturii, mereu avem posibilitatea sa gasim ceva nou in niste randuri cunoscute, ceva ce nu am avut capacitatea/varsta sa intelegem cu ceva timp in urma. Intre oameni nu cred ca exista distante uriase, decat daca le sapa singuri! 🙂
Dacă sunt speranțe e bine. Asta este. Ghinionul celor ca mine care afla prea târziu ce ar trebui să mai caute intr-o librărie. 😊
Sper ca pana în toamnă „noul copil” să apară. Îl voi căuta. Voi fi departe de țara atunci, doar că ai spus „în curand” !
Seara liniștită. 😊
Araoimi, desi socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, speranta moare ultima. Mai devreme sau mai tarziu – cand voi refuza Nobelul pentru literatura – reeditari se vor face. Imbucurator este, insa, ca exista interes pentru copiii mei! 🙂
Cred ca esti cea mai amuzanta persoana pe care …sa spunem ca o cunosc, desi daca ai primi Nobelul 🙂 pt. literatura nu cred ca l-ai refuza. Sa fim seriosi domnule Nevermore ! 🙂
Astept pana va apare „copilul”, reeditarile. Multumesc. Ai reusit sa-mi inveselesti ziua ! 🙂
Araoimi, acum ne mai si laudam putin, avand in vedere ca o asemenea situatie este destul de putin probabila si foarte indepartata. Totusi, avand in vedere stadiul derizoriu la care a ajuns premiul despre care vorbim, tinand cu dintii de niste principii destul de solide, cred ca ar fi mai magulitor sa ma alatur lui Sartre decat Herthei Muller. 🙂
Hm..J.-P. Sartre, „filosoful libertăți”..a refuzat premiul Nobel.
Refuz motivat cu înțelepciune.
Și totuși premiul a fost atribuit , probabil dat fiind faptul că scrisoarea nu a fost deschisa. Mi-a plăcut textul.
Asocierea este clara, principii…frumos !
😊
Intre oameni exista distante. Asa cred eu. Poate am stabilit singura asta.
Uneori singuratatea determina poate atitudini gresite in perceptia oamenilor.
Am renuntat sa mai raspund la intrebari pe fb. pentru considerentul ca nu foloseste numanui sa afle de ce sunt si eu pe acolo.. este pana la urma o retea de socializare unde mai identific uneori aspecte care ma intereseaza.
Aici nu ma simt singura. Scriu si eu cateva randuri atunci cand mintea fuge catre amintiri…
O noapte frumoasa…astept sa citesc „siraguri de cuvinte” scrise de Nevermore 🙂
Araoimi, este un chin placut sa tragem concluzii asupra unor lucruri care nu ni se intampla. Din pacate aprioricul nu ne face mai experimentati ci mai naivi. Abia atunci cand trecem prin experientele crunte ale vietii invatam sa pretuim ceea ce ne ofera. Iar singuratatea cred ca este una din cele mai cumplite pedepse. Ma bucur ca acest loc de joaca este de ajutor. Zi frumoasa! 🙂
Da…singuratatea ma face, atunci cand am timp sa fiu undeva deasupra norilor, in avion sunt in elementul meu. Nu stiu ce poate sa mi se mai intample…am avut din belsug. Am ales sa raman singura. Nu stiu daca este „loc de joaca” :))) pare mai mult un loc unde primesc raspunsul potrivit. Uneori am sentimentul neplacut ca „fur” din timpul tau. Si sincer, nu doresc asta. Probabil la nasterea „copilului” voi dori sa fiu una din cele trei ursitoare, nu mai bine una din cele doua, Flora sau Fauna…in mod sigur Flora, am ales 🙂 . Maleficient nu are voie !!! Sa ai o seara frumoasa !
Araoimi, nu se pune problema de timp „furat”, dimpotriva, scriitorul multumeste pentru interesul acordat. 🙂 Ca orice copil, si urmatorul va avea nevoie sa fie intampinat cu bucurie, ca sa i se alunge ghinioanele, si sa isi traiasca viata sub ochii celor care vor dori sa il primeasca in suflet. Pana atunci sper sa nu mai fie asa mult! Multumesc, seara cat mai placuta! 🙂
Sigur „copilul” va fi primit și citit cu atenție și bucurie. Sper să apară cât mai repede.
Și Nevermore sa facă bine sa anunțe apariția prin mesaj. Am glumit. Sunt sigura că vom afla la timp.
Nu există ghinioane. Alungă gândul…
O noapte liniștită ! 😊
Araoimi, din fericire sau nefericire, mereu vor aparea factori care sa ne impinga cel putin un pas in spate in privinta publicarii, mereu vor exista incertitudini si indoieli care sa ceara in soapta amanarea. Pe de alta parte, daca am tot amana „copiii” in speranta ca vor ajunge sa atinga perfectiunea, nu ar mai vedea niciodata lumina ochiului cititorului. De vazut. 🙂
Decizii luam zilnic, chiar daca sunt minore. Sunt convinsa ca publicarea unei carti implica o multitudine de „factori”. „Copilul” este perfect asa cum il vezi tu, este creatia ta. Nu sunt o visatoare, cred ca pana la urma are un drum destul de complicat de parcurs. Nu, fara amanari ! Frumusetea lui o „notam” noi, cititorii. Eu astept … 🙂
Araoimi, asa cum parintii isi vede odraslele ca fiind extraordinare, la fel scriitorul isi priveste cartile cu subiectivitatea parintelui. Pana la un punct in care, insa, ar putea ajunge sa se dezica de ele – sunt exemple! – tocmai pentru ca timpul ne face sa evoluam, iar la 50 de ani nu vom mai gasi nici puterea sa radem de ceea ce scriam la 30. Cred ca din cauza acestei spaime eu nu mi-am citit niciodata „copiii”. 🙂
Adevarat. Ma gandesc la momentul in care dupa 15 ani voi reciti „copilul” (ne)nascut al scriitorului Razvan Nicula. Fara alta treaba ieri seara m-am apucat sa citesc „Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti” (F.Nietzsche) recunosc, o aveam in biblioteca, era aranjata „cuminte” si necitita. Am ramas intrigata. Mi-am spus ca sunt o ignoranta. Toata „galeria presocraticilor” vazuta de Nietzche. Asta m-a dus cu gandul la „rationalul Hegel”. Cotidianul m-a facut sa pierd mult. Am considerat ca a ma realiza profesional prezinta importanta. Da, doar pentru mine. Daca as sta la masa cu scriitorul as inceta sa vorbesc, pentru ca locul meu nu ar fi acolo. Unde a disparut dorinta din alte timpuri cand citeam zilnic ?
Rezultatul ? Am evoluat ? Poate, in alt spatiu. Eu sunt cititorul. Si promit ca la 50 de ani voi reciti „copilul” lui Razvan Nicula. Nu rade. Gratie tie am inceput sa citesc carti uitate in biblioteca.
„Copilul” tau va fi doar expresia personalitatii tale.
Multumesc ! 🙂
Araoimi, imi amintesc ca intr-o seara torida, alaturi de oameni pe care am ajuns sa ii pretuiesc, am ramas putin stupefiat de o previziune sumbra facuta de unul dintre ei: „o sa ajungem sa ne citim noi intre noi”. Trista, dar poate deveni adevarata. Nu spun ca realizarea profesionala a fiecaruia nu trebuie sa fie importanta, dimpotriva! Doar ca, in goana noastra catre stele, uitam sa ne folosim de scara. Nu conteaza numai sa citim, conteaza si ceea ce citim, iar scriitorul – in functie de rezultatul pe care il urmareste, nu trebuie sa isi reflecte personalitatea ci, mai degraba, sa isi puna in slujba cititorului filtrul personal prin care cerne ganduri si idei. Adevarat, filtrul si personalitatea nu pot fi disociate, si totusi, mai importanta este perceptia pe care o avem in privinta intamplarilor prin care trecem decat viata noastra in sine, asternuta pe hartie. Nietzsche – minunata corvoada! 🙂
Corect. Intamplarea a facut ca mi-a venit ideea sa-mi fac si eu un blog. Stiu, ma vei „osandi” pentru perceptia mea legata de motivul pentru care mi-am dorit asa ceva. Am considerat ca acolo scriu pentru mine, stiind bine ca nu am calitatile unui scriitor. Si am inceput sa caut…nu ma intreba cum am ajuns la „Nevermore”. Nu stiu nici acum. Nu vreau sa intelegi gresit. Nu ma poti condamna pentru faptul ca imi plac scrierile tale. Am destul timp sa citesc ce ai scris din 2008(sper ca nu gresesc) pana acum.Mi-a venit ideea sa le spun colegilor despre scriitorul Razvan Nicula. Imbicsitii din „finante” nu stiau nimic.
Aici ajung exact la „o sa ajungem sa ne citim noi intre noi”. Trist.
Si da, am fost astazi la strand cu Nietzsche dupa mine. Am inceput sa recitesc.
Fara intentia vadita de a impresiona pe cineva. E treaba mea ce fac. Calatoriile m-au educat in sensul asta. Nu imi pasa ce cred altii despre ce fac.
Dar vezi, intamplari ciudate. Langa mine a fost o lady de la TVR Timisoara.
Nu are rost sa expun discutia. Cert este ca amandoua aveam cu noi o carte.
Sigur, la strand lumea vine din motive diferite. Treaba lor. 🙂
Si in mod sigur voi citi „copiii” lui Razvan Nicula !
O duminica linistita..sau nu..nu stiu, asa cum o doresti ! 🙂
Araoimi, metodic si succint: ma controlez si ma dezvat de obiceiul de a „osandi” oameni, pot doar sa imi asum atitudini, nu judecati efective. Si nu orice persoana care are blog este scriitor/scriitoare, am constatat din propria experienta ca, din pacate, este nevoie de mai mult. Blogurile sunt o deschidere catre oameni si acopera, la un anumit nivel, nevoia de comunicare si interactionare, deci nu este nimic condamnabil in a porni unul. In al doilea rand, despre scriitorul RN va mai dura ceva vreme sa se auda; sunt altii mult mai mari care se zbat in anonimat, deci nu ar trebui sa fie nici suparare, nici uimire. Poate cand va refuza Nobelul lucrurile se vor schimba. 🙂 Si in al treilea rand, daca am face mereu ceea ce vor sau cred altii, nu ne-am mai apartine noua. 🙂
😊 Mă bucur sa aflu ca nu mă aflu în poziția de „impostor” , sunt și eu pe acolo, mică și puțin speriată de „ridicol”. Comunicarea este necesara. Da, am observat diversitatea subiectelor abordate.De scriitorul RN se va auzi cu sau fără premiul Nobel. „Pedeapsa cerului” a fost un succes. 😊 Desigur vei găsi motive să atenuezi cuvântul.
Ce vor alții ? Asta depinde de conjunctura. Altfel…sunt sigură de identitatea mea.
Araoimi, ca sa putem face fata lumii cred ca trebuie sa fim cat de cat siguri de noi insine. Propria identitate, mai buna sau mai putin buna, este cea care impiedica lumea sa ne striveasca. Sau sa ne uite. Si nu, ma feresc de a eticheta „impostura”. Fiecare blog isi are rolul sau si, de ce nu?!, se poate dovedi util, posesorului sau si nu numai. Teama de ridicol… de multe ori suntem ridicoli, si cred ca ne vom iubi mai mult acceptandu-ne aceasta slabiciune. :)Despre „Pedeapsa” ar fi multe de spus si mai nimic. Deja nu mai este a mea, este a fiecaruia dintre cititorii ei, cine sunt eu sa imi mai dau cu parerea?!
Eu sunt araoimi sau MG (una si aceeasi)si nu pot fi altcineva, nici nu imi doresc. Daca vreau pot fi copilul care priveste uimit Universul sau pot vorbi cu personajele imaginare din campia mea cu fragi. In alt context sunt omul matur care deschide un dosar si il studiaza cu seriozitate. Nu pot accepta sa fiu „strivita”. Uitata ?
Si ce daca ? 🙂 Nu imi place superficialitatea. Mmmm sincer, postura de ridicol ma sperie. Pai Nevermoe, sigur am fost si desigur voi mai fi ridicola :)))
Pana la urma „Cand gatul iti arde de sete, cauti pocale de aur ?” :))))
desigur Horatius_ „Satirae” :)))
Araoimi, si probabil aceasta este una din caile catre fericire, sa fim ceea ce putem fi, chiar daca ne taram sau zburam, chiar daca suntem ridicoli. Acceptand ceea ce suntem ne iubim mai mult. Superficialitatea – o urasc in alti oameni, atunci cand mi-o asum mi se pare binecuvantare. Isi are si ea rostul ei… 🙂
😊 Nu te cred. Nu cred că cineva care a scris și publicat cu succes 2 cărți este superficial. Asta cred eu. Desigur tu ești cel care își stabilește „standardele”. 😊 Eu îmi permit doar să am o părere. Nu neg superficialitatea, o avem în „dotare” cu toții, depinde cât de des se manifestă.
Ceva nu înțeleg. Cum sa percep sentimentul de iubire față de propria-mi persoana. Mă accept așa cum sunt.
Nevermore, nu as vrea să mă târăsc…îmi place zborul. 😊
Araoimi, superficialitatea poate sa fie un refugiu. Este plictisitoare o persoana care priveste totul la modul cat se poate de serios, cautand in toate legatura dintre cauza si motiv, prevazand implicatiile sociale, de imagine etc. ale celei mai mici dintre actiuni. Rasul nu trebuie sa stie nici de Freud nici de Dumnezeu. Si mai cred ca suntem superficiali inclusiv pentru ca ne iubim pe noi insine. Desi, cea mai profunda manifestare a iubirii de sine este, in inconstienta ei, manifestarea instinctului de conservare. 🙂
Aha !
Atunci eu sigur fac parte din categoria celor plictisitori și mereu plictisiți. 😊
Nevermore, mă feresc de confuzii, presupuneri false. Totodată nu neg superficialitatea.O am și eu. Ca toată lumea. Păi acum înțeleg treaba cu iubirea de sine. 😊 Imi păstrez în memorie doar ce îmi convine. ..egoism sau ..? No, bine ca l’ai adus în discuție pe Freud..”Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea”.
Seara „furtunoasă” în orașul ăsta.
O noapte liniștită, inspirația creației e în tine ! 😊
Araoimi, eu doar sustin nevoia de superficialitate pana la un anumit punct, atata timp cat nu devine mod de viata. Altfel, toti avem nevoie sa ne mai odihnim neuronii. Cat despre amintiri – cred ca ar fi multe de spus. Oamenii au mecanisme inconstiente de protectie care se vor manifesta mai mereu, eliminand lucrurile neplacute din memorie, deopotriva cu cele neesentiale si neplacute. Desi, ciudat, uneori se intampla sa uitam mai repede ceea ce vrem sa pastram in memorie decat ceea ce ne dorim sa uitam. Multumesc! 🙂
Dacă devine „mod de viață” e trist. Sigur, există limite. Mintea aduce uneori cele mai surprinzătoare amintiri. Esențial este sa încercăm să o folosim la cote maxime.
Exista o multitudine de factori externi care distrug zilnic mii de neuroni. Dar mai există și posibilitatea de a ne asigura ca funcționalitatea ei este normală.
O zi liniștită…
Araoimi, eu cred ca mintea, printre altele, este cea care ne-a adus in varful piramidei, nicidecum puterea fizica a omului. Este asemanatoare unui muschi care, nefolosit, ajunge sa se atrofieze, de aceea varianta ideala este folosirea ei. Si uite cum cadem la intelegere! Multumesc, zi faina! 🙂
Corect. Indiferent daca ajungem sau nu „in varful piramidei”.
Oare ajungem ? Depide de fiecare in parte ce doreste.
„Ai mai lucrat ceva in vara asta”, Neveromore ? 🙂
Sigur am ajuns la intelegere ! 🙂
O seara pe plac.
Araoimi, specia umana este in varful piramidei. Desi e posibil sa se prabuseasca, datorita macinarilor interne. Deocamdata raman fidel dictonului „noi gandim, nu muncim”! 🙂
Si „macinarile interne” sunt tot in varful piramidei.
Ocolesc demult subiectul, mai ales daca este legat de politica interna.
Ma dezgusta.
Ar fi excelent daca am gandi. Munca este o manifestare a gandirii noastre.
Depinde cum o percepem.
Sa ramai fidel dictonului, este pretios ! 🙂
Araoimi, eu nu cred ca munca este manifestarea gandirii. Nu cred nici ca munca innobileaza, asa cum pretindea Zola. Sunt foarte putini oamenii care ajung sa munceasca si sa iubeasca ceea ce fac. Satisfactiile nu le contest, sub nicio forma nu as indrazni sa contest implicatia sociala a muncii, dar nu pot sa nu o privesc, din anumite puncte de vedere, ca proces de nivelare al individului, de supunere, de incadrare intr-o „tagma” si intr-un tipar inclusiv comportamental. Gandirea este o munca in sine, una suplimentara, pentru ca, invocand reversul medaliei, se poate spune la fel de bine „noi muncim, nu gandim”. Sunt de acord cu vorba romaneasca „meseria este bratara de aur”, dar tocmai pentru ca in acel caz este vorba de implicare si de iubire fata de activitate, in speta munca, nu numai nevoia de a castiga banii de paine, facand orice, inclusiv ceva ce uram, doar pentru ca „toata lumea trebuie sa munceasca”. 🙂
Nu pot fi de acord cu tine. Atingi activitati pe care in mod obisnuit un om le poate efectua doar gandind. Nu fac referire in mod special la munca mea, dar daca as studia un dosar fara sa implic o gandire logica si precisa asupra continutului , rezultatul ar putea fi grav. Sau sa trimit o raportare la minister fara sa verific algoritmul corelatiilor ar demonstra deja ca nu am gandit logic, matematic. Nu sunt nici tipicara nici savanta. Sigur fac parte dintr-o „tagma” care sincer ma oboseste si implicit ma „plafoneaza”. 🙂
Sigur munca nu innobileaza. 🙂 Ce poate fi nobil in elaborarea si promulgarea unei legisaltii alambicate si interpretabile uneori. Sunt de acord ca exista activitati care pot fi efectuate „mecanic”, aici intervine rutina. Depinde de domeniul de activitate.
Este explicabil punctul tau de vedere. Un scriitor atinge alte cote de gandire.
Nevermore nu poate fi tintuit intr-un birou, unde sa i se impuna ce trebuie sa faca. Ai fi un „razvratit”. 🙂
Interesant punctul tau de vedere, bine nuantat !
Araoimi, ravratitul care am fost a constatat ca este diferenta intre „a gandi” si automatism. Fara a avea dorinta sa jignesc pe cineva, voi invoca, totusi, palierele de gandire. Suntem fiinte rationale, ne gandim miscarile si actiunile, si totusi, cotidianul ajunge sa interzica, la un moment dat, accesul catre nivelul la care se ridica nu scriitorii, ci filosofii si carturarii. La acest lucru ma gandesc cand invoc absenta gandirii, si ma simt invidios pe cei care au puterea sa il atinga. 🙂
Adevărat, palierele de gândire corespund unui infinit sistem de repere. Măsură de „adâncime” a gândirii. Exact. Aici nu te pot contrazice, a gândi vs automatism.
Nevermore, care nivel ?
Atinge nivelul suprem al gândirii tale.
” Mai adânc decât mine însumi este gândul. El îmi da bucuria- dacă mi-o poate da ceva.”- C. Noica
O seara buna ! 😊
Araoimi, fara emfaza, pot afirma ca sunt multi oameni care nu cunosc sau nu constientizeaza efortul unei constructii precum romanul. Dar ea nu se compara nici pe departe cu efortul de a construi un sistem filosofic. Din punctul meu de vedere pe treapta superioara a gandirii se situeaza carturarii – gandesc, fara sa construiasca neaparat – si filosofii. Ceilalti, noi toti ceilalti, ne pierdem in spatele lor, pe diferite paliere. 🙂
Nevermore, nu este vorba de „emfaza”. Nu este o comparatie tocmai potrivita dar nici Gaudi nu a finalizat Sagrada Familia. Orice creatie are maretia ei. Presupune un efort greu de inteles pentru cititor. Nu stiu daca ai observat cat de des este folosita expresia „Carpe diem” desi este interpretabila daca ne gandim la traducerea corecta a expresiei. Dar este folosita din belsug.
Sigur, filosofia este una din principalele forme de manifestare ale gandirii, ale spiritului uman. Studiu analitic aplecat asupra cunoasterii. este un subiect care ma depaseste. Si atunci cine mai stie pe ce „palier” oi fi si eu . 🙂
Araoimi, posibil ca acel „carpe diem” sa fie folosit cu precadere de cei care tin sa isi scuze in vreun fel, mai mult sau mai putin constient, lipsa de substanta, impulsivitatea si instinctualitatea. Din orice lucru fiecare trebuie sa adopte ceea ce vrea, dupa nevoile sale. Palierele de gandire – cred ca nici nu conteaza prea mult, atata timp cat cautam sa le urcam, stiind ca nu stim nimic. 🙂
🙂 „Traieste clipa” ! E un aforism des intalnit. Si uneori chiar amuzant.
„Traieste clipa de azi si fii cat mai putin increzator in viitor.” Horatiu a mentionat expresia in nu stiu care capitol al poemului sau. Daca preluam expresii celebre si le folosim arbitrar, nu mai au valoarea data de autor.
Nevermore, nici chiar asa. Eu, cititorul nu pot aprofunda o opera literara la nivelul pe care il ai tu. Valorile spirituale sunt diferite.
Si conteaza pe ce palier existam. Daca ramanem la un anumit nivel o perioada de timp, riscam sa ramanem acolo.
Imi place expresia -„stiind ca nu stim nimic”, are o anume natura filosofica.
Seara linistita ! 🙂
Araoimi, raportat la punctul de vedere al fiecaruia precum si, pe alocuri, la anumite lecturi, aforismul poate fi interpretat cum este mai potrivit pentru fiecare. Si totusi, cel putin mie, ideala ca interpretare mi se pare varianta „traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima”. Acum depinde de fiecare ce ar face daca ar stii ca isi petrece ultima zi pe Pamant. :)) Indiferent de palierul de gandire, de cunoastere etc. pe care ne-am afla, daca tindem mereu sa ne autodepasim cred ca este greu sa fim cuprinsi de plafonare. Multumesc! 🙂
Este dificil sa mă duc la gândul ca trăiesc acum, astăzi ca și cum ar fi ultima zi când văd apusul. Deși niciodată nu vom ști ce aduce secunda următoare.
Habar n-am ce as dori sa fac, dacă aș ști.
Să fac ocolul Pământului în avion ! 😂
O seară buna, Nevermore ! 😊
Araoimi, de stiut nu prea stim niciodata. Dar daca am sti, ar trebui sa gasim dozajul ideal pentru ziua respectiva, sau excesele cele mai placute, depinde de personalitate. Multumesc! 🙂
Nevermore, nu cred ca ar fi bine sa știm. Cine știe ce „traznai” am face .
😂
Mda…depinde de personalitate.
În orice caz nu as face exerciții algebrice. Glumesc.
Nu vreau să mă gândesc la asta.
Seara faina ! 😊
Araoimi, eu cred ca nici macar un matematician, daca ar stii ca este in ultima zi, nu s-ar deda la matematici. Dar nu, nu ar fi bine sa stim, si nu pentru ca am face „traznai”, ci pentru ca este posibil ca moartea psihica sa survina cu o zi mai devreme celei psihice. 🙂
Nevermore, matematicienii sunt oameni obișnuiți. Cert este că moartea psihică este determinata ori de bucurii exesive ori de dureri. Spre deosebire de moartea cerebrală care este ireversibila. Cred ca pana la urma e mai bine sa nu ne gândim prea des la sfârșitul drumului.
Sa încercăm să găsim bucuria chiar și în lucruri mărunte. 😊
Araoimi, pana la un punct toti suntem oameni obisnuiti. Iar acel punct intervine strict din punct de vedere social – „a fi deosebit” este o etichetare sociala, in sens pozitiv sau negativ, intrucat noi, oamenii, vedem in altii ceva ce am dori sa fim sau nu putem, ceva ce nu am vrea sa fim pentru ca ar contraveni regulilor noastre proprii si asa mai departe. Celelalte aspecte, care tin de spiritualitate, sunt relativ nesigure. Sa incercam sa gasim bucuria… Fericirile mari se nasc din bucurii mici, e pacat sa ne multumim doar cu bucuria. 🙂
Sigur, „obisnuit” este un termen nu tocmai potrivit, de altfel des intalnit. Cred ca am generalizat fara sa tin cont de aspectul social. Impactul social determina tendinta de a da un statut anume, functie de calitaile unui om.Nu stiu daca neaparat dorim sa fim „altfel” sau pur si simplu sa evoluam in spiritul a ceea ce suntem. Depinde de structura nativa a fiecaruia. Bineinteles ca nu exclud faptul ca exista cu adevarat oameni „deosebiti”.
Cat despre fericire, repet am anumite „retineri’, nu de alta dar uneori imi este teama de starea asta. Ea exista, poate doar trebuie „descoperita’ daca sta ascunsa undeva. 🙂
Araoimi, intr-o conversatie normala toti categorisim oamenii in „obisnuiti” sau „speciali, diferiti” etc. Eu cred ca in anumite privinte toti ne dorim sa fim „altfel”, inca de la varste fragede ne cautam unicitatea, autenticitatea (eventual), stilul propriu care sa ne deosebeasca de ceilalti, indiferent de modul in care se intampla acest lucru. E adevarat, in acelasi timp ne cautam si pe noi, dar cred ca ar fi inspaimantator sa ajungem la concluzia ca nu ne putem detasa cu nimic de ceilalti. Dar da, cu siguranta exista si oameni „deosebiti”. Iar fericirea nu cred ca se „descopera”, se faureste. 🙂
Nevermore, suntem diferiti sau speciali pentru simplul motiv ca in mintea noastra se dezvolta „unicitatea”. Ca si copil parintii au fost mereu bulversati de diversitatea „aptitudinilor” mele. Sigur, fiind singurul copil mi-au oferit tot ce au considerat ei ca este util pentru viitorul meu. Ei, aici au avut probleme cu mine. Au fost socati cand au aflat ca doresc sa fiu tractorist si ulterior detectiv particular sau pilot de avion. :))) Nimic comun cu pianul sau pictura. Pana la urma am ales ce am considerat eu ca imi place sau mi se potriveste.
Fericirea se faureste ? Poate. Sau poate s-a apropiat de mine si am luat-o la fuga ! 🙂
Araoimi, eu stiu ca, dorindu-si ceea ce este mai bun pentru copiii lor, parintii incep sa teasa vise pentru viitorul adult inca dinainte de nastere. Uneori drumurile pe care le alegem noi, copiii, pot sa ii dezamageasca, alteori pot sa ii faca mandri, chiar daca nu se potrivesc cu dorintele lor nutrite cu multi ani in urma. Partea buna, totusi, este ca nu mai traim vremuri in care un tractorist – deloc de dispretuit, doamne fereste! – valoreaza mai mult in sistem decat un dascal. Desi lucrurile nu sunt cu mult diferite. Fericirile se fauresc, eu asa cred, depinde de noi cum reactionam cand le simtim prezenta. 🙂
Probabil ii dezamagim. Parintii doresc ceea ce au visat probabil pentru ei, si in acest sens se vad poate realizati prin copii lor. No, sigur ca fiecare meserie are „secretele” sau stiinta ei. Nimeni nu poate fi minimalizat fata de meseria pe care o are. Despre fericire…prefer sa am retineri.
Ei, in final a sosit toamna, e si asta o bucurie ! 🙂
Araoimi, posibil ca viitorul unui copil din viziunea parintilor sa fie o proiectie a ceea ce si-ar fi dorit pentru ei. Desi e contradictibila afirmatia – daca prin absurd as avea un copil, i-as scoate scrisul din cap si l-as sfatui sa se tina departe de el. Mai degraba parintii isi doresc pentru copiii lor lucrurile pe care le considera cele mai bune. Si nu cred ca sunt dezamagiti atunci cand li se spune „sunt multumit/fericit” etc. Cazuri speciale exista, dar nu ele sunt puse in discutie. Despre fericire… nu stiu daca fericirea si munca merg mana in mana. Eu pana si „Munca” lui Zola am citit-o de la un punct cu un gust amar. Bucurie sa fie! 🙂
Nevermore, cred că aici greșești.
Nu cred că dacă prin absurd, precum spui ,ai avea un copil îi vei putea interzice sa scrie. Dacă asta ar fi opțiunea lui, trebuie respectata.
Este parerea mea. Nu este o regulă.
Pe unde circula fericirea, treaba ei.
Seara faina !😊
Hai România ! Începe în curând meciului.
Araoimi, exista in drept un principiu care statueaza ca nu putem promite pentru faptele altora. Fiecare trebuie sa fie liber sa isi aleaga drumul. Desi a trecut o vreme deja, ca paranteza, mai doua suferinte si poate ajungem sa ne facem de ras la Euro! 🙂
Este adevarat. Alegem, bun sau nu este drumul ales de fiecare in parte.
Nevermore, eu mai sper; pana la finala cine stie ? Asta este … 🙂
Araoimi, este unul din cazurile in care speranta moare prima, sufocata de ridicol. Alegerile pe care le facem – interesant subiect, greu deopotriva! 🙂
Nevermore, se pare ca singura zeita care a avut grija sa apere speranta a fost Atena, zeita intelepciunii. Dar vezi tu, pana nici zeii nu au stiut sa aprecieze asta. Ce a primit Prometeu de la Zeus ? I-a oferit-o pe Pandora ca sotie si cutia. A refuzat darul. In schimb fratele sau a deschis cutia, eliberand toate relele. Si totusi, in cutie a ramas speranta. Drept este, face parte din mitologie. Poate ai dreptate. Ma gandesc la ce a spus Voltaire _ ” Candva totul va fi bine, iata speranta.Acum totul este bine, iata iluzia.”
Da, greu „subiect” ! 🙂
Araoimi, impartasesc parerea ca fara speranta viata ne-ar fi mult mai greu de suportat si am abandona multe cai si multe vise din pricina absentei ei. Pe de alta parte, cum imi place sa spun, speranta este unul dintre cei mai mari dusmani ai omului. Poate ca, inclusiv raportandu-ne la ea, ar fi bine sa ne alegem cu grija cauzele pentru care luptam. Ce a primit Prometeu inafara de lanturi si un ficat zilnic regenerabil? Nemurirea. Traim intr-o lume flamanda de fictiune care nu de putine ori dezgroapa mituri si le adapteaza. Poate pentru ca povestile – mitologia, inclusiv – ne sunt motor si refugiu . Si inca alte lucruri. Cumplit, probabil, dar de iluzie si de speranta vom avea nevoie intotdeauna. 🙂
Nevermore, nu stiu in ce masura se mai poate „cantari” astazi sau in viitor speranta. Pare mai degraba un fel de Fata Morgana.Poate e mult spus, mirajul nu prea are tangente cu speranta. Sa alegem telul si nu idealul, este corect spus. Dar telul odata atins, nu stiu daca ne multumeste. O autoexaminare serioasa asupra gandirii noastre, poate atinge cote maxime de nemultumire. Mitologia isi are locul ei si nu cred ca poate fi un refugiu.
Nu mai cred nici in ceea ce spunea Leonardo da Vinci, cum sa putem naviga „pe orice furtuna” ? Catre un tel bine stabilit, exista numeroase etape prin care trecem. Este adevarat ca refuzand sa ne asumam riscul, ramanem in starea de mediocritate. Atunci, ne ramane speranta… 🙂
Araoimi, obiectivele, telurile, sunt stabilite pentru a fi atinse – ele reprezinta cel putin o componenta a unui ideal, daca nu cumva se pot confunda cu acestea. Ca s-ar putea sa nu ne multumeasca pe deplin atunci cand sunt atinse este, de fapt, o „problema” care tine de codul nostru genetic. Multumirea totala duce la plafonare, care plafonare, privita din anumite puncte de vedere, este, de fapt, un regres. Atingandu-ne un tel nu trebuie sa ne declaram multumiti, ci sa ne stabilim un altul. Si tot asa, pana in panzele albe.Speranta poate sa tina sufletului de foame pentru multe nopti, dar fara actiune nu cred ca poate intretine, permanent, viata idealurilor. De aceea o si consider in anumite privinte unul dintre dusmanii nostri cei mai de seama – e binecuvantare si blestem deopotriva. 🙂
Nevermore, poate gresesc eu dar cred ca intre tel si ideal exista totusi o diferenta. Poate nu definesc eu corect notiunea de tel. Exista oameni pentru care telul este sa castige cat mai multi bani. Poate fi un ideal ? Posibil in perspectiva lor. Destinul nostru este modelat conform alegerilor bine stabilite.
Sigur, momentul de multumire nu ne ajuta sa progresam. A refuza chemarea catre un alt ideal (sau tel, cum vrei 🙂 ) inseamna stagnare.
Si aici apare speranta. Cred ca pana in ultima clipa speram… 🙂
Araoimi, din punctul meu de vedere intre cele doua notiuni exista sinonimie dar, in acelasi timp, diferente de nuanta. Idealul are componenta visului si poate persista chiar si atunci cand nu facem nimic sa il implinim, ci il lasam sa moara. „Idealul meu era…” Telul, in schimb, se apropie mai degraba de latura pragmatica si de susceptibilitatea de a fi nu numai urmarit, ci atins. Da, a castiga bani multi poate fi, la un nivel incipient ideal, iar apoi poate deveni tel. Nu cred ca este vorba de componenta volitiva, ci de determinarea pe care o avem, posibil ca aici sa se gaseasca diferenta. Cu speranta nebuna sunt mai mult de acord decat cu stagnarea. Dar tine de fiecare, in cele din urma. 🙂
Nevermore, idealul presupune implicare emotionala, cred eu totala si evident, difera de la un om la altul. Cred ca pentru a-l atinge trebuie sa ne cunoatem propriile puteri. Sunt de acord cu tine, intre ideal si tel exista diferente de nunata. Si totusi telul are o nunata precisa, sigura. Pragmatica, precum ai spus. A atinge telul , presupune un anume grad de „multumire”. Idealul, cred eu, este o treapta superioara. Lev Nicolaevici Tolstoi spunea ca idealul este o „stea calauzitoare”.
Stea calauzitoare catre noapte, Nevermore ! 🙂
Araoimi, ca diferenta de nuanta, as adauga doar ca idealul este caracteristic fiintei umane. Scopuri, teluri, putem avea toti, si oameni si fiare. Multumesc! 🙂
Exact delimitat !
Multumesc. 🙂
Zi frumoasa !