De astăzi noi doi nu vom mai face dragoste niciodată. Nici în așternuturile care îți păstrau forma trupului, îndrăgostite de ea; nici în nopțile întunecoase în care singurele stele care străpungeau întunericul erau ochii noștri incandescenți; nici în mijlocul brazilor care își șopteau, minunându-se cât de armonios se împletesc trupurile noastre… Nu vom mai face dragoste niciodată, nici în apa sărată a mărilor, nici în valurile imense ale timpului. Cerul ne va simți lipsa, căutându-ne zadarnic cu privirea. Ploile, care cândva ne biciuiau trupurile înfierbântate, vor șterge de pe pământ urmele iubirii noastre. Și totul va fi la început noroi, apoi se va întări și va redeveni colb. Focul din cămin, care înceta să ardă mult înainte ca noi să ne zâmbim epuizați, va arde pentru altcineva, pentru un alt el și pentru o altă ea. Poate pentru tine… sau pentru mine… dar nu pentru noi.
De astăzi nu îți voi mai revedea părul răsfirat pe nici o pernă, pe nici un umăr… Și nici nu îți voi mai simți buzele atingându-mi obrazul, apoi buzele, apoi gâtul… Mâinile mele vor cuprinde alte trupuri, la fel cum trupul tău va fi cuprins de alte mâini. Buzele mele se vor pierde pe cuprinsul altor tărâmuri, mai noi sau mai vechi, pe întinderi delicate care, totuși, nu îți aparțin ție. Voi simți în nări parfumul altei pieli, alți ochi mă vor privi aprinși de dorință.
Îmi voi aminti de tine, de buzele tale, de ochii lucioși și mați, globuri de cristal în care închideai ermetic dorința, pasiunea, nebunia… Îmi voi aminti felul în care ți se ridica pieptul, apoi cobora, în ritmul din ce în ce mai precipitat al unei respirații din ce în ce mai fierbinți. Dar mâinile mele nu îți vor mai arunca hainele în lături, nu vor mai lăsa descoperiți frumoșii tăi sâni cu sfârcurile lor mici și întărite. Nimic din trupul tău nu îmi va mai aparține, nici brațele pe care le mângâiam într-un fel știut doar de noi… nici fruntea, pe care degetele îți alunecau, uneori, ca și cum ar fi ale mele, nici abdomenul, nici curba sculpturală a coapselor, nici genunchii pe care cândva îi îmbrățișam, devotat venerației pentru trupul tău, pentru furtuna pe care o trezea în mine…
Ce va fi de astăzi? Doar adevăr… tot ce am trăit, toate atingerile, toate șoaptele, toate promisiunile noastre au devenit uitare, au redevenit vis… Și cu aripile desfăcute zboară spre alte persoane, la fel cum respirația ta nu îmi va mai mângâia niciodată buzele, iar a mea nu se va mai împleti cu ea, ci cu a alteia… Știi… Îți amintești…? Îți amintești acele nopți…? Acele zile…? Acele șoapte, atingerile care le însoțeau? Îți amintești cum tresăreai? Cum trupul începea să îți tremure ușor, așteptându-mi degetele, cerându-mi să îl ating și, în final, implorând? Implorându-mi răsuflarea să alunece pe cuprinsul pielii, răcorind-o puțin, înaintea sărutului fierbinte, care aprindea rugul ascuns sub genele tale…
Acum, când dormeai, pentru ultima oară ți-am cuprins trupul, acoperindu-l cu priviri, cu mângâieri și cu săruturi. A fost acel adio pe care nu am vrut niciodată să i-l spun, pe care nu a vrut niciodată să i-l spun… Nu știu cum s-a întâmplat. Te-am pierdut undeva între cutele așternuturilor? Te-am devorat mult prea repede? Ai redevenit un vis, o fantasmă… O fantasmă iubită cu care nu voi mai face dragoste niciodată…
Nevermore 
De astăzi nimic nu va mai fi precum ieri. De astăzi vor fi doar vise şi împlinirea lor. Şi tot ce am pierdut, de astăzi se va regăsi sub altă formă. În lumea asta totul devine, e ca un râu în ale cărui aceleaşi ape nu mă pot desfăta de două ori. De astăzi încui fantasmele trecutului într-un sipet al amintirilor. Şi cheia o ascund într-o altă dimensiune spatio-temporală, pentru a lăsa dragostea să revină… Şi astăzi e o promisiune pentru mâine… a mea, a ta, a fiecărui suflet…
Un pas inainte insotit de priviri incarcate de regrete, intoarse inspre trecut 🙂
Un Akbar ce visează la o Jodha pierdută: acea Anima a sa, iubita fantomatică… aceea care îi va supravieţui şi faţă de care e el insuşi. O proiecţie a iubirii absolute şi neîmplinite.
Araceli, mi-e putin teama sa raspund… Nu, nu ca un Akbar si o Jodhabai… mai degraba Tristan si Isolda, Lancelot si Guinevere. Cat despre „Anima” inca nu stiu cum sa privesc termenul, strict latinesc sau in acceptiunea lui Jung? Proiectia este a unei iubiri absolute, implinite, dar inca neconsumate total…
Hotarare…si regrete. Frumos!
Mereu am fost de acord cu englezul, „you win some, you lose some”, orice hotarare atrage castig si pierdere. Multam fain 🙂 .
Se spune că un bărbat nu va uita niciodată femeia pe care nu a avut-o. Şi e posibil ca acesta să fie şi mesajul tău şi al cuplurilor din povestile medievale. De ce să-ţi fie frică? Frica nu cred că se potriveşte cu portretul tău. Uită-te în oglindă: eşti un om curajos 🙂
Se spune… dar nu cred ca este o regula. Totusi, postul se refera la o iubire concretizata, dar neconsumata in intregime. La fel ca si iubirile din ciclul cavalerilor… Si ma temeam doar sa nu par „pretios” daca as ridica obiectiuni asupra unor lucruri si cunostinte pe care le am, diferite de spusele tale. Cred ca in curand vei fi de acord cu cineva foarte drag mie, care imi spune ca traiesc pentru a contrazice. Sper doar sa nu deranjeze.
Poţi să mă contrazici, e fructuos ca opiniile să fie diferite. Dialogul se stinge când opiniile sunt asemenea… Nu rişti să pari preţios, ci eşti (în sens propriu şi nu figurat).
*roseste. Multam fain 🙂
Anima în ambele sensuri, de suflet sau in acceptiunea lui Jung. Pentru că la un anumit punct cele doua sensuri se intersectează. Jodha lui Akbar era sufletul său, dar şi celălalt eu, dublul lui feminin. Iubirile neconsumate stau sub semnul lui „ce-ar fi putut să fie” şi probabil că din această cauză ne atrag şi ne subjugă… ne dau posibilitatea de a visa.
Contrazicere: din cunostintele mele, Jodhabai, a treia sotie a lui Akbar a fost cea mai proeminenta figura feminina a curtii. Adevarat, cand a fost rapita de piratii portughezi i s-a dus dorul, dar asta datorita numeroaselor proiecte si actiuni in care era implicata. S-ar putea sa nu fi aprofundat subiectul, dar nu stiu sa fi existat o iubire precum cea din mai devreme amintitul ciclu al cavalerilor intre Akbar si Jhoda. Anima: da, privit ca suflet sunt de acord, dar folosit din perspectiva lui Jung este inadecvat. Anima, in inconstientul barbatului, se regaseste ca expresie a personalitatii sale de natura femeiasca – opusul, animus – aceeasi reflectie in inconstientul femeii, a caracteristicilor personalitatii de natura barbateasca. Nu am vrut sa intru atat de adanc, nu am facut referire la complexul in sine, ci la doua entitati distincte, un barbat si o femeie, arzand… :). „Problema” este ca focul nu a consumat tot, nu a ars si nu se stinge din lipsa de hrana. Ar mai putea arde mult, dar din anumite motive este stins… 🙂
Eu mă refeream la istoria lui Akbar şi a Jodhai rescrisă de Salman Rushdie, în a sa „Seducătoare din Florenţa”. Acolo Jodha este o prinţesă imaginară, expresia întrupată a Animei împăratului, tot ce acesta ar putea să-şi dorească, iar focul dintre ei nu se consumă niciodată, pentru că ea nu există, se remodelează după dorinţa iubitului şi stăpânului ei. Recunosc, istoria reală nu o ştiam. Despre restul, în ceea ce acum scriu pe privat 🙂
Perfect! Ai zis bine, daca se aprinde dialogul mereu apar lucruri noi si interesante. Ma voi documenta, cartea inca nu mi-a cazut in mana, dar o voi considera o tema de casa 🙂
:), nu dau teme, în cel mai rău caz suscit curiozităţi. În lungile mele ore singură am găsit cum să-mi satisfac spiritul… şi e bine. Dialogul are ca esenţă doi, nu unul, iar rolurile de emiţător şi receptor se schimbă. Dacă am fi de acord mereu, cum am mai juca rolul opus?
De acord, Araceli, cu dialogul. Foarte rau ca nu dai teme, eu sunt studentul ala lenes, pe care daca nu il impingi de la spate… Nu ma deranjeaza temele, dimpotriva! Dar sa nu fie prea multe!!!!
Tu eşti un student deosebit. Nu am să încep cu teoria instruirii, a trecut aproape un an de când am dat examenul. Dar… temele date sunt pentru studenţii mediocri. Tu îţi alegi singur temele care te atrag. Eu doar pot să-ţi stârnesc curiozitatea, cum am spus. Volumul temelor şi ritmul de rezolvare îţi aparţine în întregime :).
Da, Araceli, dar intrebarea este (adresata si celorlalti pedagogi daca se vor inscrie la cuvant…!!): Ce faci cu un elev bun si cat se poate de lenes? Il lasi in ale lui, cu riscul de a il lasa sa se piarda, sau il vei trata ca pe un student mediocru, stiind ca asa poti scoate ceva din el? Imi aleg temele, dar uneori le si fac pe cele care mi se… sugereaza 🙂
Aveam eu o vorbă din popor despre aceşti studenţi: „brânză bună în burduf de câine”. Nu e cazul tău: ţi-ai răspuns singur, faci temele pe care le alegi/ şi se sugerează. Aş prefera să te inspir… nu să dau teme.
Da, asa mi se spunea! 😛
:)), eh, profesorii… eu evit să numesc pe oricine aşa, am gândit, dar nu am spus. Felul în care denumeşti are influenţă majoră aspra modului de gândire al persoanei numite. E un soi de profeţie „auto-împlinită” (cum se cheamă în sociologie), deci NU. Prefer ca fiecare să-şi găsească drumul şi eventual să ajut cu sublinierea punctelor tari sau slabe. Nu etichetez, nu stigmatizez, persoana e unică – un complex de experienţe, calităţi, defecte, atitudini, nu se poate restrânge la o calificare simplistă, dacă nu e subiectul unei glume.
Araceli, foarte de acord. Dar uneori, chiar si fara sa vrei, aplici o eticheta si treci sau nu mai departe :). Gandim prea putin la ceilalti si de multe ori, etichetam raportandu-ne exclusiv la propria persoana. Nu e putin incorect?
Corect, raportăm totul la propria persoană. Deşi, când te pui prea bine în rolul celuilalt, lumea te blamează. Mi s-a spus mereu că eu întrec graniţele empatiei şi că avocatul diavolului e doar o versiune palidă pe lângă ceea ce sunt in stare eu. E cinstit aşa?
Probabil cei care au spus asa ceva erau niste enoriasi necinstiti! Ce e rau in a fi avocatul diavolului? Si mai mult, chiar sa fii mai bun?!
Erau persoane care susţineau căîmi vor binele. Sunt suficient de confuză ca să nu pot să ajung la o concluzie limpede. Poate că erau enoriaşi necinstiţi… problema e pe cine slăveau…
Stiu eu niste razboinici ai luminii cu care pornisem un razboi personal :)). Nu le-am mai spus nimic de mult si cred ca armistitiul ii satisface. Ar fi grav daca acele persoane slaveau habotnicia :).
Mi-ai adus zâmbetul pe buze. :)). Cu un oponent ca tine, probabil ca armistiţiul i-a liniştit momentan. Cred că şi aceste persoane slăvesc într-un fel habotnicia, dacă prin asta înţeleg a fi sclavul unei idei sau unui sistem de idei şi de a nu fi capabil să-l priveşti critic…
Nu vreau sa ma laud, Araceli, la cati sunt si la cata energie le da fanatismul cred ca fericitul sunt eu. Pentru ca razboaiele cu ei nu duc nicaieri, nu fac decat sa consume timp pretios. Dar ai inteles bine, slaveste sclavia in fata unei idei, a unui principiu, a unui sistem si nu admite nici in ruptul capului ca exista lacune, indoieli, semne de intrebare si posibilitati de imbunatatire. Si asa te transformi, treptat, in habotnicul ideal 🙂
Just, nu merită să te consumi în cauze pierdute şi minţi programate să gândească în termeni de alb şi negru…
Daca nu respectam atat de mult sportul mintii i-as fi numit sahisti. Din fericire pentru categoria amintita si din nefericire pentru ei numai sahisti nu sunt. Doamne ajuta si Dumnezeu sa va binecuvanteze (hm… pe ei de dulce)!
:)), şi să ştii că nu sunt numai aceia cu „Doamne miluieşte” în categorie. Unii aparent sunt persoane de bine, fără excese sau zeluri, dar care se remarcă în anumite contexte prin habotnicie exagerată şi neacceptarea nuanţelor. Cât despre şah, în aparenţa de alb şi negru se ascunde multă flexibilitate. Chiar că nu am mai jucat de „secole” o partidă de sah :))
Enoriasii sunt doar un segment, e adevarat. Dar nu ii putem duce pe stadioane si nici nu ii putem educa. In plus, trebuie sa ne aratam toleranti, deci… decat sa ne pierdem timpul cu ei mai bine jucam sah 🙂
:)), adevărat… enoriaşi pe stadioane, iar am zâmbit la imaginarea tabloului…
Picasso ar plange… nu stiu de ce :))
:))), văd că ţii morţiş să mă faci să râd singură… Clar, nu e stilul lui…
🙂 Clar, merge…
Ce merge? :))
Sa mai fim si voiosi 🙂