Din nou, despre “Nevermore”

Mi s-a “reproşat” că Nevermore este împinsă înspre liric prea cu bună ştiinţă. “Ori e proză, ori ne apucăm de poezie…”. Nici nu voi da pe această cale o replică, nici nu mă voi justifica. Voi face doar câteva menţiuni pentru a fi înţeles şi, probabil, chiar pentru a mă înţelege pe mine însumi.

Uneori proza mi se pare rece. Uneori poate părea doar ca o relatare, ca o poveste spusă mai frumos sau mai puţin frumos. O cronică. Lirismul, în schimb, este în măsură să surprindă sentimentele şi trăirile, creând impresii mult mai puternice. Şi, având în vedere subiectul pe care l-am ales, m-am întrebat: “Ce vreau, să povestesc o întâmplare, sau să o fac să fie trăită?”. Am optat pentru a doua variantă. Deşi nebunească, deşi s-ar putea să fie lovită cu pietre sau să fie neînţeleasă, vreau ca Nevermore să fie trăită, nu citită. Poate nu aşa cum am trăit-o eu, dar aşa cum va crede fiecare, aşa cum va putea fiecare dintre cei care îşi vor lăsa ochii să cadă asupra acelor pagini. Cred cu tărie că în felul acesta impresia lăsată va fi mult mai puternică.

În definitiv, nu am vrut să spun o poveste prin care a trecut, probabil, fiecare dintre noi. Am vrut să transpun stări, gânduri şi trăiri. Nu numai ale mele. Ale noastre, ale celor care avem curajul să simţim. Nu mă puteam depărta de lirism, nici nu am vrut să îl las la un nivel “acceptabil”. Intensitatea unor sentimente nu este suficientă la acest nivel – “acceptabil”. Sentimentele de cele mai multe ori exagerează, mai ales iubirea. Şi atunci, m-am gândit, de ce să nu o reţin într-o copie cât mai fidelă?

Unii vor găsi, poate, că am sacrificat povestea în favoarea întoarcerii spre interior. Ei, şi?! Nu puteam să devin raţional într-o carte care îşi pierde raţionalitatea prin trăirea intensă a sentimentelor. Nevermore este iraţională. Nu este negândită, doar îşi pierde raţiunea sub imperiul trăirii. Şi sper că se termină înainte ca raţiunea să îşi revină din amorţire, înainte să îşi recapete forţa.

Voi, cei care până acum aţi ajuns să mă cunoaşteţi, veţi înţelege că acest debut nu se doreşte a fi pe un drum bătătorit de mulţi alţii. Este un debut al nebuniei, al răsturnării unor constrângeri, al călcării unor tipare. Şi, cum îmi spunea cineva la care am ajuns să ţin, “fie va fi urâtă, fie va fi iubită”. Dar oricare variantă ar fi, va exista un semn de exclamare în urma afirmaţiei. Nu va exista nici loc de întors, nici dubiu. “O urăsc!”, “O iubesc!”… poate nu contează nimic altceva decât exclamaţia.

Pentru mine, dragilor, Nevermore este un cântec. Nu unul de lebădă…

…

S-au întâlnit într-o seară geroasă de decembrie. El avea mâinile îngheţate, ea avea ochii roşii de plâns. S-au privit. “De ce ai mâinile îngheţate?” a întrebat ea. “De ce ai ochii roşii?” a întrebat el. Au zburat printre nori ţinându-se de braţ. Lui îi era teamă să îi prindă mâna, să nu o îngheţe. Ei nu îi era teamă să îl privească. A început să zâmbească şi ochii au început să îi devină lucitori. Păreau fericiţi… erau fericiţi… cine ştie?! Într-o zi în care din ochii ei răsărea soarele, ea îndrăzni să îi mângâie mâna. “De ce ai încă mâinile îngheţate?” a întrebat ea. El îi răspunse şoptit… “Adio!”.

Nevermore

Nu ştiam ce titlu ar fi cel mai inspirat. Dar, orice s-ar spune, “Nevermore” este cel mai potrivit. În toată acea perioadă în care am ars mi-am făcut probleme, întrebându-mă dacă este cea mai bună idee să vadă lumina tiparului şi să fie întâlnită de ochii altor persoane. Probabil am pus prea mult suflet în ea, m-am ataşat mult de lumea pe care am trăit-o şi nu am vrut să îi pun capăt. Într-un fel sau altul, a trebuit, deşi deja mi s-a făcut dor de acea plutire.

Cred că acest noiembrie va trece ca o clipă, teama, emoţia, exaltarea sunt prea puternice… parcă zi de zi mai puternice. Cresc în loc să scadă… Şi ce va fi? Vom vedea… Îndrăznesc să cred că nu este o carte comercială, sper doar să fie adevărat ce mi s-a spus, că vor fi destui care să arunce cu pietre. Nu îi va putea opri nimeni, dar cred că de cealaltă parte a baricadei vor fi suflete care vor rezona, care se vor identifica în acele pagini. Şi altele, poate, care vor simţi puterea sentimentelor pe care am vrut să le transpun, pe care cred că am reuşit să le transmit.

Sunt câteva persoane care au citit deja cartea (se ştiu, nu le  voi menţiona aici pentru a nu leza alte persoane) şi opiniile lor au fost extrem de utile. M-au făcut să simt că nu am muncit în zadar, m-au făcut să revin în acea lume şi să mai aranjez câte ceva, să mai trăiesc încă puţin acolo. Şi m-au făcut, într-un fel, să îmi doresc să nu fi lăsat această trăire să ajungă la sfârşit. Pentru că încă nu m-am săturat, mereu găsesc că ar mai fi ceva de spus, ceva de scris… dar dacă aş proceda în acest fel ştiu că Nevermore nu ar mai apărea niciodată şi că acel univers se va stinge neştiut de nimeni, odată cu mine. Aşa că nu îmi rămâne decât să fac o asociere, una care mi-a devenit dragă în ultimul timp… Nevermore. Never enough.

Halloween

V-aş spune, ca tot românul (ignorant)… Happy “Helloween”.

(Pseudo)cronică de concert. Amorphis.

Nu mai ţin minte dacă am mai spus că nu sunt un adept al concertelor. Prefer să stau comod în casă şi să îmi ascult muzica. Totuşi, sunt unele nume pe care nu le-aş rata chiar dacă ar veni, să zicem, de două ori pe an. După ce am văzut anul trecut la Maiden, m-ar durea sufletul să stau în casă ştiind că Dickinson încinge atmosfera pe cine ştie ce stadion. Şi nu aş rata nici un AC-DC (deşi suntem prea desculţi ca să ne facă o vizită), poate băieţii de la Manowar, Lake of Tears, Helloween, Crematory… Pe de altă parte, preferinţele mele muzicale sunt constituite din formaţii care au un trecut în spate, având în componenţă oameni care trebuie să se gândească mai mult la pensie decât la încins atmosfere.

Una dintre excepţii este, totuşi, Amorphis. O trupă cu ceva istorie în spate, dar cu un viitor promiţător pentru următorii, cel puţin, zece ani. Nu mi-a părut rău că i-am văzut, deşi nu pot spune că a fost un show ieşit din comun (vezi Iron Maiden) sau o atmosferă incendiară (vezi Manowar). Chiar am fost uimit, la început. Amorphis este un nume mare, cu o valoare incontestabilă, şi totuşi… nu cred să fi fost mai mult de 500 de oameni. De ce? La întrebarea asta nu prea pot răspunde. Poate pentru că piaţa rock în România nu este bine dezvoltată, sau pentru că e prea dezvoltată piaţa lui Guţă şi a celorlalţi cretini m(an)elomani.

Trupele care au cântat în deschidere nu m-au impresionat deloc. Dar mi-ar fi plăcut să am vreun maimuţoi manelist legat fedeleş, pe care să îl fi pus cât mai aproape de vreo boxă. Black metal-ul, death-ul, brutal-ul nu mă atrag, dar pariez că le-aş fi gustat privind convulsiile unui personaj ca cel mai sus amintit. Nu am avut norocul ăsta, din păcate, deşi pe de altă parte a fost mai bine. Pentru că, deşi puţini, cei care au venit să vadă Amorphis m-au impresionat în mod pozitiv. Poate aş exagera spunând că a fost cel mai civilizat concert la care am fost. Dar cu siguranţă a fost unul din cele mai civilizate. Nu a înjurat nimeni pe nimeni, nu au existat berbeci care să se arunce unul în altul cu capul înainte, berea, culmea!, a fost la doză, nicidecum în pahare de plastic pe jumătate umplute cu apă.

Chiar dacă până să cânte cei de la Amorphis am ascultat cântece pe care, când vreau să îmi pedepsesc vreun vecin, le dau la maxim şi plec în oraş ca să nu mă simt şi eu pedepsit, aşteptarea a meritat. Nu ştiu dacă ar putea cineva să arate vreun minus în prestaţia cântăreţilor. Toţi şi-au făcut treaba cu profesionalism şi au cântat cum ştiau ei mai bine. Şi nu a fost rău, chiar dacă m-am declarat adeptul altor genuri. Mi-a părut rău doar că Amorphis nu au cântat piese cu care, probabil, ar fi încins şi mai mult audienţa. E mult spus mi-a părut rău. Nu au cântat cele mai bune piese, dar asta cu siguranţă poate fi considerată o observaţie subiectivă. Obiectiv? Au meritat banii. Pentru că am văzut că se poate să fim civilizaţi şi să ne bucurăm de muzică bună. Cu riscul de a fi priviţi, uneori, ca nişte sectanţi. Chiar la asta mă gândeam aseară… penticostalii şi alţi bătuţi în cap se strâng mai mulţi când vreun predicator apucat de streche se apucă să propovăduiască. E încurajator, totuşi, că Amorphis a “propovăduit” muzica bună unui public variat, tineri şi oameni trecuţi de a doua tinereţe, bărbaţi şi femei. Da, femei… multe… multe pentru aşteptările mele. Şi, menţionând acest lucru dragului şi inexprimabilului meu prieten, discutând, am ajuns la o concluzie încântătoare: rockul e făcut din femei.

(ne)Schimbări

Se poate spune că omul rămâne neschimbat, că toate întâmplările prin care trece nu îi schimbă esenţa, doar îi îmbogăţesc experienţele. Oare chiar nu ne schimbăm? Cred că nu. Cred doar că sufletul nostru este un loc în care rămân întipăriţi paşii şi acţiunile celor care ne înconjoară… Nu se schimbă niciodată, doar ia o altă înfăţişare, în funcţie de timp, de persoane, de simţăminte, creînd numai iluzia schimbării.

Sufletul nu se schimbă, poate doar se arată diferit, în funcţie de povara şi de urmele pe care le poartă, în funcţie de visele îndreptate spre depărtări…

… sau de moartea acestora.

Gând de vacanţă

Sunt în vacanţă. Mă veţi ierta pentru infuzia de muzică, dar uneori, după ce arzi la mare intensitate ai nevoie să laşi cenuşa să fie purtată de vânt… şi în zborul ei să vadă multe lucruri, multe locuri, mulţi oameni… dar să nu mai vrea să povestească nimic. Unele poveşti te consumă, te lasă într-o stare latentă şi priveşti în stânga şi în dreapta absent, ca şi cum nu ar mai fi nimic de spus. E doar o vacanţă… am senzaţia că atunci când am scris “sfârşit” nu am pus nici un punct. Poveştile, arderile vor continua. Nu am vrut să termin “Nevermore”, îmi era prea dragă arderea, prea m-am ataşat de acea lume. Şi totuşi… a trebuit să o închei. Pentru a face loc arderilor viitoare, lumilor care mă vor atrage în interiorul lor şi îmi vor permite să le trăiesc.

Nu îndrăznesc să mă numesc “scriitor”, nu încă… de aceea nu îndrăznesc nici să declare cu certitudine… ce se întâmplă când scrii? Compui o lume care începe să trăiască în tine, sau închizi ochii şi ajungi într-o lume care îţi permite să o trăieşti? Curând voi afla, sper…

Cum sa iubeşti…?