Nu te teme, e genul de iubire îndreptată către cel mai bun prieten. Dar tot iubire este, deci se potriveşte şi aici. La mulţi ani! Şi să ne trăieşti (deşi suntem destui cei care uneori ţi-am rupe gâtul). Sper că ai pregătit borcanele…
sau, dacă preferi…
Unde mi-ar plăcea să scriu….
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire -
De ce nu şi eu cu tine?
Munţii-aştern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrăţişează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în braţe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viaţa mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ţi caldă.
Uneori cortinele trebuie să cadă peste scene. Se întâmplă ca sfârşitul piesei să fie inevitabil şi de neîntârziat. Alteori, cortinele cad doar pentru a permite schimbarea decorului şi începerea unui nou act. Se schimbă măştile, poate se schimbă şi actorii… dar nimic din ceea ce s-a spus nu mai poate fi schimbat. Toate vor rămâne însemnate undeva, în sufletul vreunui actor, în sufletul publicului, pe hârtia ieftină a vreunui critic pierdut în valurile invidiei.
O scenă pe care se arată doar un suflet poate fi considerată interesantă. Dar sufletul singur poate obosi, poate fi prea cuprins de rol şi poate, la un moment dat, să nu mai facă faţă. Sau să plictisească. Şi atunci, este cazul ca în scenă să mai apară alte personaje. Aşa că astăzi, pentru câteva clipe, se va ridica o nouă cortină, de pe un alt suflet. De pe o altă amintire, probabil, de pe alte gânduri… Această scenă se va îmbogăţi puţin, cu rândurile unui suflet special.
“Vino să visăm împreună…
Chiar dacă nu te vei regăsi aici, da, despre tine e vorba. Durerea sufletului meu…
Știu, o să spui că nu mai avea rost acum o evocare postumă a… întâmplării noastre. Căci, dacă e să te cred, a fost doar o întâmplare. Doi străini care s-au iubit o vreme. Doi prieteni zici tu, obligându-mă să fiu chinuit o viață de chipul tău. Și de tăcerile tale…M-a frapat întotdeauna cum poți să taci și totuși să fi prezentă, cu atitudinea aceea de „Mă vezi? Pentru tine sunt aici. Și nu, nu poți pleca fară mine.”
Am încercat să te pierd pe drum. Am scos tot răul din mine la iveală, m-am dizolvat cu Bachus, ți-am povestit de Venere…Am zis că s-a terminat. Că, oripilată sau speriată, o să te convingi că nu mă vrei în preajmă. Și deja sufletul meu zburda liber, cu singura grijă de a incerca să repar părerile proaste lăsate victimelor colaterale care încă îmi sunt prieteni. Dar nu, ar fi prea simplu, nu-i așa?
Mi-e teamă că nu pot să te conving să pleci. Nu pot să mai cobor, încercând să te conving că sunt altul. Nu fără să uit că, totuși, te-am iubit cândva.
Cât poți ierta? Și, mai ales, de ce? Ce datorii crezi că mai sunt de plătit unui trecut ce nu trebuia să devină trecut? Știu, plătim un eșec. Dar pâna când? “
M-ai intrebat de ce nu îți scriu. De parcă nu ai ști. De parcă nu ai vedea. Oare ochii mei nu trădează suficient? Nu pot să îți scriu ce arăt, e ca și cum aș căuta răsplata pentru ceea ce ofer. Și nu îmi trebuie. Îmi este suficient colțul meu de imaginație în care domnești tăcut… sau tăcută… fără să știi.
Îți mai amintești cum bătea vântul la fereastră? Avea răsuflarea zgomotoasă, plină de gerul viselor neîmplinite. Și cred, doar cred, că, dacă i-ai fi deschis, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să se repeadă să îți sărute trupul. Așa, poate ca o răzbunare, sau poate ca o încercare de realizare a unui vis vechi și aproape uitat. Ce bine că nu i-ai deschis…
Dar de lumina difuză care împrăștia pe pereți umbre lungi și palide? De ea îți amintești? Nici acum nu știu dacă nu era de fapt fericirea care răzbate în zâmbet și în priviri atunci când mă vezi. Sau doar o lumină artificială, nesimțitoare, a vreunei lămpi ascunse pe undeva. Încerca să te cuprindă, să îți dezvăluie fiecare curbă a trupului, dar nu asta îți era teama… te temeai să nu dezvăluie altceva, ceva care începe să crească în fiecare curbă a sufletului tău. Nu știai? Sufletul are curbe… și dacă nu le-a descoperit lumina aceea artificială care încerca să te învăluie fără să reușească, a făcut-o lumina din ochii mei, care se aprinde parcă mai puternică atunci când te văd.
Să nu te superi dacă îți amintesc de acea amintire a mângâierilor mele răspândite pe întregul tău trup. A fost demult, a fost odată ca niciodată… parcă și ele s-au desprins de tine, au căzut undeva în hăuri nevăzute. Ascunde-le… uită-le… până când vor apărea altele, mai tandre, mai aprinse, mai fierbinți, mai… mai cuprinzătoare. Dacă este posibil. Pentru că îmi pare că nimic nu te mai poate cuprinde. Nici măcar imaginația mea.
Adu-ți aminte de acea clipă, de acel vis pe care l-am trăit împreună, atât de ireal, totuși atât de real, atât de sincer și de mincinos… I-ai descoperit minciuna fără să vezi adevărul, și l-ai refuzat pentru că doare. De parcă nu ai ști că adevărul doare, nu minciuna… Iluziile sunt mincinoase. Dorințele sunt înșelate. Visurile… poate doar ele rămân în noapte. Poate. Sau poate nici atât. Nu, refuz să cred că cineva ne poate lua visurile! Ele rămân. Ele și stigmatul sărutărilor mele așezate, duios, pe umerii tăi.
… aici…
Nu îndrăznesc să mă gândesc cum ar fi muzica fără finlandezi… cu siguranţă mult mai săracă!
Am visat-o. Am visat-o după atât de mult timp încât credeam că am și uitat cum arată. Dar imaginea ei, atât de fidelă realității, atât de reală, de fapt, a durut atât de tare încât am tresărit. Am deschis ochii, pierzându-i silueta prezentă sub pleoapele mele închise. Îi mai auzeam doar chemarea… chemarea pe care și-o striga din alte lumi, din locuri necunoscute mie. Ce s-a ales de ea? Abia acum știu… și ea nu a știut atunci… Suntem sortiți să fugim unul de celălalt doar pentru a ne striga unul altuia numele din adâncul iadurilor veșnice. Nu ar exista paradis dacă am fi împreună, doar o lume în care nimic altceva nu ar mai conta decât noi doi.
Dar amândoi știam, când vorbeam învăluiți în fumuri de țigară, că suntem inadaptații oricărei lumi. Că suntem oameni ai extremelor, lipsiți de orice normă și de orice constrângere. Fugeam de orice lume care ne-ar fi încorsetat, de orice loc care ne-ar fi făcut să ne pierdem această unicitate – de fugari din calea fericirii. “Ce ne facem?” o întrebam mereu… “Fugim…”.
comentarii recente