Mi s-a “reproşat” că Nevermore este împinsă înspre liric prea cu bună ştiinţă. “Ori e proză, ori ne apucăm de poezie…”. Nici nu voi da pe această cale o replică, nici nu mă voi justifica. Voi face doar câteva menţiuni pentru a fi înţeles şi, probabil, chiar pentru a mă înţelege pe mine însumi.
Uneori proza mi se pare rece. Uneori poate părea doar ca o relatare, ca o poveste spusă mai frumos sau mai puţin frumos. O cronică. Lirismul, în schimb, este în măsură să surprindă sentimentele şi trăirile, creând impresii mult mai puternice. Şi, având în vedere subiectul pe care l-am ales, m-am întrebat: “Ce vreau, să povestesc o întâmplare, sau să o fac să fie trăită?”. Am optat pentru a doua variantă. Deşi nebunească, deşi s-ar putea să fie lovită cu pietre sau să fie neînţeleasă, vreau ca Nevermore să fie trăită, nu citită. Poate nu aşa cum am trăit-o eu, dar aşa cum va crede fiecare, aşa cum va putea fiecare dintre cei care îşi vor lăsa ochii să cadă asupra acelor pagini. Cred cu tărie că în felul acesta impresia lăsată va fi mult mai puternică.
În definitiv, nu am vrut să spun o poveste prin care a trecut, probabil, fiecare dintre noi. Am vrut să transpun stări, gânduri şi trăiri. Nu numai ale mele. Ale noastre, ale celor care avem curajul să simţim. Nu mă puteam depărta de lirism, nici nu am vrut să îl las la un nivel “acceptabil”. Intensitatea unor sentimente nu este suficientă la acest nivel – “acceptabil”. Sentimentele de cele mai multe ori exagerează, mai ales iubirea. Şi atunci, m-am gândit, de ce să nu o reţin într-o copie cât mai fidelă?
Unii vor găsi, poate, că am sacrificat povestea în favoarea întoarcerii spre interior. Ei, şi?! Nu puteam să devin raţional într-o carte care îşi pierde raţionalitatea prin trăirea intensă a sentimentelor. Nevermore este iraţională. Nu este negândită, doar îşi pierde raţiunea sub imperiul trăirii. Şi sper că se termină înainte ca raţiunea să îşi revină din amorţire, înainte să îşi recapete forţa.
Voi, cei care până acum aţi ajuns să mă cunoaşteţi, veţi înţelege că acest debut nu se doreşte a fi pe un drum bătătorit de mulţi alţii. Este un debut al nebuniei, al răsturnării unor constrângeri, al călcării unor tipare. Şi, cum îmi spunea cineva la care am ajuns să ţin, “fie va fi urâtă, fie va fi iubită”. Dar oricare variantă ar fi, va exista un semn de exclamare în urma afirmaţiei. Nu va exista nici loc de întors, nici dubiu. “O urăsc!”, “O iubesc!”… poate nu contează nimic altceva decât exclamaţia.
Pentru mine, dragilor, Nevermore este un cântec. Nu unul de lebădă…




comentarii recente