Foc şi gheaţă

Spre altă lume (Răzvan Nicula)

E ploaie sub soare şi e soare cu umbre
Sub tremurândele-ţi gene – două mări sumbre,
E rouă pe pielea-ţi plouată de vară
Şi ochii-ţi se sting trişti pe chipu-ţi de ceară.

E soare pe ceru-mi nebrăzdat de vreun nor –
Mi-am ales urcuşul căci nu mai vreau să cobor,
Sub mine se zbat mările aceluiaşi duh
În van stropindu-mi pe aripi – eu plonjez în văzduh.

Nu o să-mi iau adio, n-oi spune „bun rămas”
Căci trupu-ţi îmi rămâne o hartă din atlas –
Acel atlas în care, din zeci de mări cu spume,
Storcându-le de sare, creez o nouă lume.

Tu nu îi vei fi nordul, nu îi vei fi nici sudul,
Pe plaje-ndepărtate ostracizat ţi-e nudul;
În lumea-mi nou creată, de zbor ameţitor,
Vei fi întreg nisipul ce zgârie sub picior.

Invidia

          Îmi afirmam, în urmă cu ceva vreme, credinţa că orice acţiune omenească, fie ea bună sau rea, îşi află rădăcinile în egoism. În fiecare dintre noi, deşi unii nu au puterea să recunoască, zace o iubire nezdruncinată faţă de noi înşine, împreună cu o apreciere pozitivă pe care ne-o acordăm cu îngăduinţă.

          În baza acestei aprecieri, sufletul omului nu poate să nu simtă arsura invidiei atunci când vede la alţii ceva ce şi-ar dori şi nu are, fie că este vorba despre lucruri materiale, despre calităţi, însuşiri sau, pur şi simplu, anumite stări de fapt. Este, însă, greşit să afirmăm că pizma este doar un sentiment distructiv, dimpotrivă, dacă aş fi întrebat, aş spune că o consider, mai degrabă, un factor motivaţional.

          De multe ori i se întâmplă omului să vadă la un altul ceva la care să râvnească. Dar, atâta timp cât suntem conştienţi că putem realiza orice cu determinare, cu încăpăţânare, privirea aruncată în curtea vecinului poate reprezenta nu chinul care să ne ţină treji noaptea, ci combustibilul care să alimenteze obstinaţia cu care urmărim un ţel.

          Nu voi afirma că pizma se manifestă diferit, în funcţie de caracterul şi de inteligenţa omului. Ea produce efecte, însă, în baza modului în care fiecare se dezvoltă. Caracterele slabe şi îndoctrinate nu au altă şansă decât să strângă ochii şi să îşi înfigă unghiile în carne, lăsându-se pradă chinului, frustrării, urând pe acela care are ceva ce ei nu au. Caracterele puternice, însă, trebuie să se lase purtate de tăria sentimentului, folosindu-l mereu ca motivaţie, trăgându-şi din el puterea de a lupta neobosit pentru a obţine ceea ce îşi doresc.

De duminică. Peccatum mortiferum (IV)

„Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău.” (Iacov 3.16)

Dilemă pe marginea existenţei răului

„Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?”

Fără fundament, aş spune, acest aşa-numit paradox al lui Epicur…

The haunting

Mi s-au terminat cuvintele. Şi în urechile ei nu mai răsună decât ecoul lor, mai spart, mai depărtat, definitiv mai pierdut…

Absolutisme (V)

          Trăim încorsetaţi, sub imperiul normei absolute – indiferent că este normă legală sau morală. Ca animal sălbatic omul nu avea cum să supravieţuiască şi, înţelegând puterea care stă în unitate, a adoptat viaţa în sânul comunităţii. Pentru a funcţiona, însă, orice adunare are nevoie de nişte reguli, de nişte norme, de principii de la care să nu se deroge.

          Oare prin aderarea la contractul social omul nu şi-a sacrificat libertatea? Mai mult sau mai puţin obligat, fiecare se supune normei. Fie pentru că o consideră utilă, fie de teama pedepsei care atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului celui care se abate de la conduita impusă, omul îşi trăieşte viaţa pe un făgaş trasat de alţii. Dar dacă acei alţii nu au capacităţile intelectuale necesare, legiferând inconştienţi, impunând norme legale sau morale desuete sau nedrepte?

          Întotdeauna intoleranţa îi leagă la ochi pe cei pe care îi stăpâneşte, lipsindu-i de puterea de a îşi vedea eroarea, impunându-le neputinţa de a o corecta, făcându-i temători faţă de ceea ce există ca alternativă la un sistem, eventual şubred, de valori. Din anumite puncte de vedere, starea naturală a omului, sălbăticia, poate părea dezirabilă, anumite grupări sociale fiind indicat să fie evitate. Pentru că, dacă omul are ceva mai scump pe lume, aceasta nu este nici viaţa, nici bunăstarea materială, ci libertatea.

          Sunt mulţi cei care vor afirma că se simt liberi într-un sistem social, ignorând privirile care le sunt adresate, privind cu nepăsare prejudecata pe care alţii le-o aruncă în faţă. Şi totuşi, prin această ignorare, nimeni nu se poate rupe de mediul social, doar alege să sufere consecinţa nesupunerii sale, a dispreţului pentru normă. Rebelii se întâmplă să se simtă liberi, deşi nu sunt, sunt doar reprezentanţii înrobiţi ai unei opoziţii declarate sistemului social pe care îl consideră nepotrivit. Într-o comunitate, de orice fel ar fi ea, nimeni nu este liber, omul nu mai beneficiază de libertate decât la nivel declarativ şi idealistic. Probabil noţiunea de libertate a omului ar trebui uitată cu desăvârşire, pentru că numai liberul arbitru mai poate fi considerat liber.

Dor

          Îmi este dor de o femeie care să ştie să îmi inflameze imaginaţia. Una care să mă atragă în cele mai înspăimântătoare tornade de suflet, care să mă ameţească, să mă facă să tremur, să plâng, să strig, să gem, să îmi doresc ca totul să se sfârşească pentru a începe din nou, cu şi mai mare putere distructivă.

          Îmi este dor de o femeie ai cărei ochi să arunce flăcări, a cărei piele asudată să o ardă pe a mea, ale cărei degete mângâietoare să fie spini aducători de suferinţă, ale cărei buze să mă însemneze aşa cum fierul roşu însemna cândva, demult, răufăcătorii. De o femeie ai cărei dinţi să se înfigă în buzele mele, să le devoreze ca animalul sălbatic un cadavru, în loc să spargă, dezgustător, seminţe, pierdută într-o existenţă indecent de comună.